Zece ani în lagărele sovietice

  •  
  •  
  •  
  •  

Întâmplător, termin de citit „Zece ani în lagărele sovietice” în preajma aniversării a 65 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Moscova a ţinut să marcheze momentul printr-o festivitate grandioasă la care au fost invitaţi militari din fostele teritorii ale URSS. Din România, a participat Mihai I. Şi, spuneam, se întâmplă să termin cartea aceasta în preajma zilei de 9 mai. Gheorghe Netejoru povesteşte în autobiografia sa despre cum, în trista zi de 12 septembrie 1944, a trecut Prutul alături de unitatea în care era încadrat, forţat fiind de ostaşi sovietici, sub presiunea armelor şi a lipsei de informaţii. Ulterior, avea să afle că, în condiţiile armistiţiului se specificase că „trupele româneşti care se află dincolo de Prut la data de 12 septembrie 1944 sunt considerate în captivitate”. Ruşii s-au grăbit să-i treacă Prutul pe români şi i-au transformat în prizonieri.

Acesta este punctul zero al mărturiei lui Gheorghe Netejoru, martor direct al barbariei staliniste. Ofiţerul Netejoru este purtat prin lagărele de la Făleşti, Bălţi, Tula (tranzit), Mânăstârca, Oranki, Kirov (tranzit), Vorkuta (dincolo de Cercul Polar, tranzit), Sverdlovsk (în Urali), Karabas, Dolinka, Sahti, Novo Cerkask, Krasnoarmeisk (Stalingrad) şi Potma (Moscova, la repatriere).

Oare ce zi a victoriei mai e aceea în urma căreia mor zeci şi sute de mii de prizonieri încadraţi drept „criminali de război” după acuzaţii inventate? Gheorghe Netejoru a stat în lagărele şi închisorile sovietice până pe 27 noiembrie 1953. Timp de mai bine de nouă ani, a fost supus unui tratament inuman, neîncadrabil în nicio convenţie de la Geneva sau de aiurea. A aflat ce înseamnă „davai!”, abdicarea omului de la omenie, durerea liniştii, cum poţi să supravieţuieşti fără să trăieşti şi faptul că, indiferent cât de mare e suferinţa, ea poate fi şi mai mare.

Povestea lui Gheorghe Netejoru este dureroasă. Veteranul de război scrie oarecum matematic, respectând cronologia, dar are şi pasaje foarte emoţionante, ca, de exemplu, acela în care îşi aminteşte plecarea către ţară: „Un vânt rece, care sufla cu tărie, scuturase şi ultimele frunze, dând pădurii din împrejurimi un aspect jalnic şi respingător, pe care nu mai doream să-l vedem niciodată. Trăiam ca într-un vis frumos. De bucurie, ne îmbrăţişam, ne sărutam, ne spuneam cuvinte fără rost. Trăiam o euforie greu de descris. Când am plecat din gară, începuse să ningă, parcă pentru ca zăpada să acopere totul în urma noastră. Numai suferinţele nu puteau fi acoperite, rămânând adânc săpate în sufletele noastre, aşa încât niciodată nu vor putea fi şterse…”

În tot acest timp, absurd pierdut, chipul iubitei, Paulica, a vibrat „ca o părere” în mintea ofiţerului. Amintirile de acasă au fost singurele ajutoare în lupta cu moartea lentă programată de sovietici.

Mărturiile sunt teribile şi conturează un univers cel puţin la fel de cinic precum cel al lagărelor naziste. Şocant este episodul în care, întors în ţară, ofiţerul nu poate merge direct acasă, ci este „familiarizat” cu două dintre închisorile comuniste, pentru „prelucrare”. Am scris „episod” pentru că, uneori, am avut sentimentul că aşa ceva nu a existat, ci a fost rodul unui scenarist cu imaginaţie. Totuşi, asta e realitatea, cu atât mai dureroasă cu cât astăzi este aniversată la Moscova, inclusiv în prezenţa unui reprezentant al României.

[picapp align=”none” wrap=”false” link=”term=moscow+9+may&iid=8746477″ src=”d/0/1/d/The_Victory_day_adbe.JPG?adImageId=12812271&imageId=8746477″ width=”500″ height=”318″ /]

Gheorghe Netejoru, „Zece ani în lagărele sovietice – însemnări pentru posteritate”, Editura Militară, 2001

Citeşte şi:

0 comentarii la „Zece ani în lagărele sovietice”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *