Este fotbalul doar un joc?

  •  
  •  
  •  
  •  

[picapp align=”none” wrap=”false” link=”term=football+fans&iid=8739235″ src=”9/8/c/b/Football__Exeter_77a3.jpg?adImageId=12829734&imageId=8739235″ width=”500″ height=”838″ /]

Unul dintre lucrurile pentru care îi voi rămâne veşnic recunoscător tatălui meu, dincolo de faptul că a contribuit decisiv la naşterea mea (el a expediat scrisoarea către barză), este că m-a dus la fotbal. Apoi, prin vara lui ’98, parcă, împreună cu mii de oameni din Oneşti, am fost la Făgăraş, să vedem cum echipa noastră, niciodată prezentă în prim-planul fotbalistic, avea să promoveze în Divizia A după un meci de baraj electrizant în faţa Extensivului din Craiova. Şi-mi amintesc de nebunia de la unul dintre cele două goluri „ale noastre”, când mi-am luat un cot în gură de la nu ştiu cine şi am avut senzaţia că o fiinţă supranaturală scutura tribunele aşa cum un copil răstoarnă un glob în care ninge. Eram destul de măricel atunci, dar nimic nu mi-a stat în cale când, într-o parcare din drumul de întoarcere, m-am dus la Ionuţ Pârvu, jucător esenţial în acea campanie pentru promovare, şi i-am smuls un autograf pe o bancnotă care se odihneşte azi într-o agendă îngălbenită.

Pomenesc de acest episod pentru a introduce subiectul lansat recent de „Observer”-ul britanic şi propus „prin deviere” de Alex Enăşescu pe blogul anglofil.ro: „Este fotbalul doar un joc?”. E viaţa însăşi, spun unii. E singura religie la care se închină toţi sau e drogul cu cea mai mare dependenţă, neinterzis pe vreun continent din planeta asta, cred alţii. Răspunsurile de acest gen curg. Se pomeneşte de războiul dintre El Salvador şi Honduras, aprins de un meci de fotbal, de preşedintele Barcelonei, Josep Sunyol, ucis în 1936 de trupele generalului Franco, sau de disputa dintre catolicii şi protestanţii din Glasgow, grupaţi în jurul a două echipe. Să nu-l uităm nici pe săracul Escobar, împuşcat după ce a înscris un autogol la Cupa Mondială din ’94.

Pe de altă parte, cunosc persoane (nu neapărat femei) care nu înţeleg nimic din acest JOC „plictisitor” în care „nişte bezmetici aleargă după o minge”. Probabil, directorii companiilor lipite ca timbrul de potenţialul comercial al „sportului rege” ar putea să le ofere scepticilor o explicaţie. Eventual, să-i convingă. Dar puţin ne pasă nouă, celor care am merge sute de kilometri ca să ne vedem echipa, de părerea scepticilor. Dacă la ultima finală de Mondial s-au uitat trei miliarde de oameni, ce mai e de zis? Poate doar explicaţia lui Radu Cosaşu, care, întrebat de un prieten de ce se uită la fotbal, a răspuns aşa: „Nu pierd nimic, numai că, uitându-mă, ies în câştig. Simplu ca bună ziua, ce mare filozofie!”.

Astăzi, Oneştiul trăieşte din trecut pe toate planurile. Echipa pentru care mi-a bătut inima de licean mai ceva decât pentru colege se zbate în anonimatul subsolului, dar nimic nu ne împiedică, pe mine şi tatăl meu, să ne amintim din când în când despre acel drum la Făgăraş în urma căruia ne-am întors ca soldaţii victorioşi de pe front.

Articol publicat în “Observatorul militar” din 12 mai 2010

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *