Dama cu camelii

În bună parte roman autobiografic, „Dama cu camelii” încearcă să răscumpere imaginea femeii uşoare. Marguerite Gautier este întreţinută de diverşi conţi şi, învăţată cu un nivel înalt de trai, este dată peste cap de întâlnirea cu Armand Duval, un bărbat tânăr şi de condiţie modestă, de care, fatalmente, se îndrăgosteşte. Dumas-fiul, repersonalizat drept Armand, trăise o poveste de dragoste similară, ratată din nefericire din cauza neajunsurilor financiare. În schimb, prin carte, scriitorul dă o şansă femeii întreţinute, pe care o coboară de pe soclul superiorităţii artificiale şi-i redă demnitatea încercând să-i explice şi să-i justifice alegerile. Nu am aflat de ce Marguerite a devenit prostituată, dar măcar am înţeles că şi femeile de genul ei au o şansă de reabilitare, că au sentimente şi se pot lupta pentru ele.

Din „Dama cu camelii” am mai învăţat că „viaţa îşi are farmecul ei, depinde doar de felul în care-o priveşti” şi că „femeile îngăduie uneori să fie înşelate în amor, dar niciodată ca amorul lor propriu să fie rănit” (a doua expresie mi s-a părut curioasă; nu mă pricep, dar oare există vreo femeie înşelată care să nu fie rănită în amorul propriu? Adică: poţi să te laşi înşelată şi să nu fii rănită în amorul propriu? Dacă stau un pic să mă gândesc, cred că există şi asemenea specimene, dar ce fel de caracter posedă ele?).

Mi-a plăcut stilul lui Dumas-fiul, cu un fel de povestire în ramă bazată pe mărturisiri şi scrisori. El a reuşit să arunce un ochi critic asupra societăţii înalte, capabilă să-i accepte unui bărbat dorinţa de a avea amante plătite, dar acuzatoare la adresa unei femei uşoare care încearcă să revină la o viaţă normală.

„Toţi cei care se învârtesc în jurul unor fete de felul meu au interesul să scormonească orice cuvinţel al acestora, să tragă o concluzie din acţiunile lor cele mai neînsemnate. Fireşte, cele ca noi nu au prieteni. Avem numai nişte amanţi egoişti care îşi cheltuiesc averea nu atât pentru noi, aşa cum o spun, cât pentru a-şi satisface vanitatea.

Pentru bărbaţii de felul ăsta, femeile trebuie să fie vesele atunci când ei sunt cu chef, sănătoase când ei vor să cineze, sceptice cum sunt şi ei. Nu ni se îngăduie să avem inimă, căci riscăm să fim alungate cu sudălmi şi să nu mai avem nicio trecere.

Noi nu ne mai aparţinem.

Nu mai suntem fiinţe, ci lucruri. Suntem pe primul loc când e vorba de amorul propriu, pe ultimul când e vorba de preţuirea lor…”

Alexandre Dumas-fiul, „Dama cu camelii”, Adevărul Holding, 2009

Citeşte şi:

0 comentarii la „Dama cu camelii”

  1. Mi-a placut!!!! Am citit cartea in liceu, descopeream Alexandre Dumas fiul si am fost fascinata la sfarsit. 🙂

  2. Am asteptat cu interes parerea ta despre o carte pe care am citit-o cu douazeci de ani in urma, la 13 ani. Voiam s-o recitesc si-am tot amanat. Acum, citind recenzia ta, sunt sigura ca tre’ s-o recitesc. Nu-mi amintesc decat ca am plans cand i-au fost scoase la licitatie toate lucrurile :). Iti dai seama, minte creata, auzi, ce sa ma impresioneze?!!
    Si da, exista femei care sunt inselate si nu sunt ranite in amorul propriu. N-as spune ca au un caracter indoielnic. Atunci ce sa mai vorbim de cel care le inseala?

    1. @claudia
      Inselatul in sine, ca principiu, arunca o umbra uriasa peste cei implicati, indiferent ca sunt barbati sau femei. Mi-e mila de cei care ajung sa aiba o astfel de pata pe constiinta, fie ca-si dau seama de ea, fie ca nu.
      Despre carte, chiar mi-a placut si trebuie sa-ti spun ca am citit-o pentru prima data, din pacate/fericire. Cred ca-mi prinde bine un clasic strecurat din cand in cand printre contemporani… Ma onoreaza faptul ca ai asteptat parerea mea si sper sa recitesti cartea fara sa mai plangi. Mai ales ca stii ce se intampla.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *