Întâmplări la marginea lumii

  •  
  •  
  •  
  •  

O carte ca o jucărie, cumva înrudită, din câte mi s-a părut, cu „Alice în Ţara Minunilor” şi „Micul Prinţ”. La marginea lumii, există un regat împărţit în două: oameni simpli versus învăţăcei plus vrăjitori. Copiii născuţi pe lună plină sunt duşi pe un Munte (cu m mare), unde sunt pregătiţi să devină vrăjitori, iar aşezările umane sunt conduse de Paznici şi Legiuitori. În oraşul Aruk, dăm peste Fatima, care are o rochie-clopot, peste nebunul de Axinte, care stă mare parte din timp într-un copac gândindu-se cu regret la faptul că s-a născut chiar în ziua dinaintea celei cu lună plină, şi mai dăm peste Vicinius, Ta sau Ruruk – „un vrăjitor de rangul al doilea, fiul lui Rurukan şi nepotul lui Rurukin din oraşul Rur, înrudit cu oraşul Ruk, care la rândul său era înrudit cu oraşul Aruk”. E pe-acolo şi Băiatul cu cămaşă de păr, de fapt băiatul lui Axinte cu spălătoreasa de la han, răpit şi dus pe Munte. Ce mai, o atmosferă de poveste, pe care Cosmin Perţa o foloseşte pentru a puncta câte ceva despre programul unei „noi literaturi” şi pentru a demonstra că, în scris, se poate imagina chiar orice. Au fost multe faze care m-au distrat şi am ales un fragment drăguţ, care sper să vă convingă să căutaţi cartea asta (am găsit-o recent la Cărtureşti Verona la numai 5 lei). De citit, mai ales dacă apreciaţi fantezia.

Odată însă era să o păţească rău, rău de tot. Nici cu dragostea nu o ducea prea bine pe vremea aia, cine era să-l iubească pe el, un calmar care încă nu era nici măcar uriaş? Îşi găsise totuşi o prietenă, mai mult o consoartă spirituală, spunea el, căci până la urmă doar i se confesa, şi tăceau ore în şir împreună şi ce mai oftau amândoi. Şi nu era orişice fată, era o sirenă, nu una din cele foarte rafinate, dar o sirenă oricum. Ore întregi petrecea calmarul cu toate tentaculele petrecute în jurul ei şi ea dădea din coadă uşor, ca un clipocit, iar el, din nervozitate, îşi făcea tentaculele fundiţe în jurul ei şi-i scuipa în ureche jeturi mici, foarte mici, de cerneală dulce-amăruie.

Asta până când, într-o seară, în întunecimea fundului mării, i-a surprins un şarpe de mare dungat. Cu ăştia nu era de glumă pe-atunci, cam cinşpe tone avea unul mai pricăjit, iar acesta părea foarte bine hrănit. Calmarul atunci, de groază şi de ruşine, înghiţi sirena cu totul pe loc şi se prefăcu dezinteresat. Mult a regretat el pe urmă ce a făcut, dar atunci numai la asta nu s-a gândit. Şarpele, nici una, nici alta, să-l înghită şi el pe calmar, că ce-a văzut, văzut rămâne şi aşa ceva nu se face. Dar chiar atunci, din ape tulburi, ţâşni un plesiozaur de mai mare frumuseţea şi-i trânti şarpelui două cozi peste bot de-i puşcară lacrimile ca la ţâncii de lapte. A urmat şi un mic discurs moralizator, ceva de genul: noi între noi ar trebui să ne iubim şi să ne protejăm, nu să ne mâncăm unii pe alţii ca animalele, dar nimeni nu-l mai auzea, nici şarpele, de durere, şi nici calmarul, din pură emoţie.

Cosmin Perţa, „Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopoulos în pustie”, Cartea Românească, 2007

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *