„Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu

„Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu

Îmi place Cărtărescu şi nu sunt piţipoancă. Vorbesc de prozator, mai puţin de publicist. M-a cucerit cu „Nostalgia”, pentru că nu-mi vine să pomenesc aici „De ce iubim femeile”, carte punctată în mai toate „CV-urile” de fetişcană aspirantă la pagina 5. Cărtărescu din „Frumoasele străine” ştie să fie amuzant, să glumească chiar şi despre sine păstrându-şi profunzimea şi ceea ce eu aş compara cu saltul de frecvenţă de la staţiile radio: un fel de capacitate de a conecta idei aparent fără legătură, dar care, unite, provoacă efecte extraordinare, cel puţin pentru cititorul din mine.

În „Frumoasele străine” a strâns trei proze bazate pe experienţe trăite direct, dar amplificate pe ici, pe colo, de dragul comicului, „fără intenţia de a face rău nimănui” (pentru că în proza care dă titlul volumului foarte multe dintre personaje sunt colegi de generaţie, menţionaţi cu numele real). Pentru piţi, titlul vine de la „Belles Étrangères”, care înseamnă un program cultural din Franţa, aşa că „frumoasele străine” nu sunt nişte blonde de pe cheiurile Senei. Mircea Cărtărescu a fost inclus în programul respectiv la sfârşitul lui 2004, alături de, printre alţii, Blandiana, Agopian, Adameşteanu sau Dan Lungu, iar proza din acest volum e o relatare plină de savoare şi amănunte a perioadei respective. Celelalte două texte, „Antrax” (despre încurcătura provocată de o scrisoare suspectă de a fi conţinut praful acela înspăimântător) şi „Bacoviană” (aventura provocată de o lectură de versuri la Casa de Cultură din Bacău), mi s-au părut mai amuzante decât „Frumoasele străine”, o parte mai bogată în privinţa vieţii de scriitor şi a modului în care suntem percepuţi noi, românii, în Franţa.

Cartea aceasta mi-a prilejuit desprinderea unor trăsături în ce-l priveşte pe Mircea Cărtărescu. Le-am notat aşa cum le-am găsit şi vă invit să citiţi „Frumoasele străine” pentru detalii:

–         Are oroare să-şi spună numele şi îl apucă dracii la expresia „maestrul Cărtărescu”;

–         A moştenit de la bunicul Badislav Dumitru zgârcenia şi lăudăroşenia;

–         Fuge de interviuri (pe care le apreciază drept cele mai neplăcute însoţitoare ale popularităţii) şi de camere de filmare ca dracul de tămâie;

–         E genul de om care nu ştie să spună nu;

–         Şi-a dorit toată viaţa să cânte la chitară, iar eroul lui e John Lennon;

–         Se consideră un om care-ar trăi toată ziua doar închis în casă, dacă ar fi posibil să trăieşti după pofta inimii;

–         E un timid patologic, până-ntr-acolo că îşi trimite nevasta la poştă, la cablu, la plătit lumina, peste tot unde ar trebui să aibă de-a face cu necunoscuţi.

…în lumea literară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu niciun preţ, este succesul.

 

…un autor scrie excelent cât timp e prieten cu cineva. Când se ceartă cu el, începe subit să scrie prost. Dacă se reîmpacă, să vezi minune că scrie iar grozav, ba chiar mai bine ca înainte! Aşa că veţi auzi mereu voci care laudă cărţile mele de până la un anumit moment, şi deplâng apoi decăderea mea de acum.

Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine”, Humanitas, 2010, 288 pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi: