Lacrimi şi vuvuzele

  •  
  •  
  •  
  •  

Nadal a câştigat la Roland Garros pentru a cincea oară. A jucat intergalactic şi s-a prăbuşit uman pe zgura de pe Philippe Chatrier. A strâns din ochi şi din dinţi. Când a izbutit să se ridice şi să-l felicite pe învins, suedezul Soderling, Rafa şi-a amintit de lacrimi. S-a dus pe banchetă şi, cu urechile înfundate în sacoşa de bumbac a prosopului, s-a cutremurat. Părul său ud a vibrat câteva secunde bune, ca un bloc dinainte de ’80 sub palmele părintelui Richter şi, de sub descătuşarea aceea nervoasă, a ieşit un Nadal puternic, răcorit, capabil să-i sărute mâna Reginei Sofia a Spaniei, care aplauda ca o fetiţă la circ.

Când s-au decernat trofeele, iar Rafa a ridicat cupa deasupra capului, un Soderling amărât a zâmbit fals, dar politicos. Pentru o secundă, bruiat de planul secund în care fusese încadrat de cameraman, suedezul a dat să plângă, dar s-a oprit la timp aşa cum îi stă bine unui nordic. Pentru el, a fost a doua finală consecutivă pierdută la Roland Garros.

Cu o zi mai devreme, italianca Francesca Schiavone s-a impus în finala feminină, după un meci în care i-a ieşit şi ce n-a vrut. La fel ca Nadal, primul gest de după ultima minge a fost să se culce pe spate. Apoi, s-a rostogolit şi a sărutat zgura în semn de recunoştinţă pentru arena care i-a găzduit cea mai mare performanţă a carierei. Camera nu i-a prins nicio lacrimă, dar zâmbetul acela de ţestoasă Ninja a fost bifat de toate agenţiile de presă. Francesca are ceva special. E lucru mare să pierzi opt finale şi să câştigi Roland Garros-ul la 29 de ani! După care să spui că tot ce vrei să-ţi cumperi din banii de titlu ar fi o pereche de blugi! O pereche de blugi…

Treaba asta mi-a adus aminte de ce a spus odată Sandra Izbaşa că şi-ar dori: un copac. E genul de dorinţă pe care unul ca Dodel, alias Cristi Tănase, nu ar înţelege-o niciodată. El ştie că are numărul 10 la „naţională” şi că după o înfrângere e chiar cool să agăţi fete pe messenger. Are un fond lexical asemănător legionarului din ultima carte a lui Cărtărescu, „Frumoasele străine”, adică vreo 300 de cuvinte pe care le rulează precum şosetele, şi este jucător de fotbal. Îi ştie pe Nadal, pe Schiavone şi pe Izbaşa de la televizor, aşa cum, probabil, va lua la cunoştinţă despre ce înseamnă să fii fotbalist, şi nu jucător de fotbal, de la Cupa Mondială care stă să-nceapă în Africa de Sud. Enervat de vuvuzelele africanilor, acele trompete tradiţionale care ne vor aminti mai degrabă de transmisiile fotbalistice din spaţiul sovietic, Dodel va frământa în gând lacrimile acelea pe care Nadal le-a scurs în prosop după finala cu Soderling. Şi am credinţa că, atâta vreme cât el va rămâne decarul „naţionalei”, nu ne vom califica la niciun turneu final dacă alături de coechipieri nu va înţelege de ce plângea Nadal. Sau de ce Francesca a sărutat zgura. Sau de ce Sandra şi-ar dori un copac.

Articol publicat în “Observatorul militar” din 09 iunie 2010.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *