Domnule general Uscoi,

  •  
  •  
  •  
  •  

Sunteţi rece, prea rece. Şi-apoi, ce tată îşi lasă fiii aşa, de capul lor? Că doar aşa ne spuneaţi, că suntem copiii dumneavoastră. Să avem grijă de noi, să învăţăm şi să ne respectăm profesorii, să fim conştienţi că peste câţiva ani vom ajunge liderii armatei. Ne învăţaţi ce înseamnă responsabilitatea. Aţi fost bun, dar de ce nu aţi prelungit această bunătate trăind? De ce aţi îngheţat acolo, între două pavilioane, unde mai ieşeam noi vara să învăţăm pentru sesiune?

Acum trec păsările peste capul dumneavoastră, trec ploile, domnule general, şi nu se-ntâmplă nimic. Sunteţi rece, fără mâini sau zâmbet. De ce? Ne-aţi dat învoiri, ne-aţi făcut să redevenim oameni, simţeam că eram parte a unui corp viu, ne recuperaserăm respectul pe străzile din Sibiu chiar dacă unii ne mai strigau „castraveţii!”, eram noi, cu internet, marşuri, discoteci şi tabere, eram oameni normali, dincolo de orice, şi, cel mai important lucru, conştientizam ce înseamnă acela „student militar”. Înţelegeam că putem fi şi studenţi şi militari în acelaşi timp, fără ca o calitate să o sufoce pe cealaltă. De asta, astăzi, când mă mai întreabă unul, altul, de ce insist atât de mult să vă pomenesc, îi spun că aţi fost cineva, nu modelul, nu idolul meu, ci un cineva, care, trebuie să recunoaşteţi, e diferit de un nimeni.

Şi, când vremurile sunt triste, când plouă cu crize, observ că nu mişcaţi, că nu vă cresc mâinile şi că nu mai zâmbiţi, că pavilioanele au fost văruite şi că pe banca de lângă V3 stă un gradat de serviciu care nu vă cunoaşte decât din auzite. Şi mi-e dor, domnule general, să vin noaptea, pe la 3, de la clasă, cu braţele pline de cărţile unui transmisionist stresat de examene, să trec pe alee şi, printre pavilioane, să nu văd decât iarbă şi câţiva copaci muţi. Statuia aceea să nu existe. Să mă trezesc pentru înviorare şi să mă gândesc la vorbele dumneavoastră despre lideri. Ştiţi că o statuie poate sta în gât? Ştiţi cât doare o statuie?

Ştiţi că primul comandant de unitate pe care l-am întâlnit în viaţa mea de ofiţer mi-a spus că eu nu sunt manager, ci comandant de pluton, şi că ar fi bine să-mi iau porthartul şi să-mi scot soldaţii la instrucţie? Asta e!… Acum nu cred că vă mai interesează astfel de lucruri, deşi eu, dacă aş fi acolo, pe soclu, aş strâmba puţin mustaţa. Sunteţi rece, şi-mi pare rău că v-o spun, dar un tată nu-şi lasă fiii aşa, de capul lor.

P.S. Articolul a fost publicat în “Observatorul militar” din 9 iunie. Nu aveam de gând să-l aduc şi pe blog, dar am primit câteva reacţii la forma tipărită, reacţii care m-au emoţionat şi m-au convins că ar fi bine să le dau şi “internauţilor” posibilitatea de a-mi cunoaşte sentimentele faţă de un om deosebit, generalul Nicolae Uscoi. Pentru cei care nu ştiu nimic despre generalul Uscoi, precizez doar că a fost comandantul Academiei Forţelor Terestre din Sibiu, în perioada 2001-2005 (eu l-am prins ca student până în 2003). A murit într-un accident de maşină pe 21 aprilie 2005. Marţi, 18 mai 2010, în curtea AFT a fost dezvelit monumentul ridicat în memoria sa.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Domnule general Uscoi,”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *