Amurgul zeilor stepei

  •  
  •  
  •  
  •  

A fost aşa şi-aşa. Clar sub „Mesagerii ploii”, precedenta mea întâlnire cu Ismail Kadare, dar importantă dintr-un anumit punct de vedere. Pe lângă povestea de dragoste cu Lida Snieghina, Kadare povesteşte experienţa dintr-un centru al scriitorilor proveniţi din toate regiunile Uniunii Sovietice. Prin 1958, la Institutul Gorki, se formează o nouă generaţie de scribi ai comunismului, care se revoltă împotriva acordării Premiului Nobel scriitorului Boris Pasternak (pentru „Doctor Jivago”) şi care se autocenzurează (cu mai mult sau mai puţin entuziasm) preferând să relateze despre păsări şi poieniţe luminoase, decât să puncteze cu privire la chestiunile la ordinea zilei. Nu mi-a plăcut la Kadare faptul că nu a intrat în detaliu cu privire la protestele anti-Pasternak (am citit toată cartea fără să mă lămuresc cu privire la acuzele care i se aduceau). Am impresia că s-a temut să se implice. A preferat să prezinte felia aceea de istorie, dar fără a-şi spune propria părere despre Pasternak. Cred că merită să citiţi cartea asta doar ca să vă faceţi o idee despre cum se dădea direcţia în literatura vremii. Multe lucruri erau valabile, probabil, şi pentru ce se întâmpla la noi.

Am întâlnit pasaje foarte faine, dar şi unele terne, plictisitoare. Un exemplu de fragment care mi-a plăcut (de la o întâlnire a scriitorilor, desfăşurată imediat după aflarea veştii cu Nobelul):

„Încetul cu încetul, sala se umplea. Palizi la chip, chiar cenuşii, ofiliţi, cu feţele umflate şi ochii mici, sau, din contră, cu orbitele săpate adânc în obraji, cursanţii intrau în sala de curs, îşi lepădau paltoanele grele, având cu toţii ziarul în mână. Te puteai întreba cum se face că ochii lor, în situaţia în care erau, mai puteau citi chiar şi titlurile mari de pe pagina de ziar. Dacă ar ieşi pe neaşteptate în faţa unor oameni normali, aceştia ar fugi îngroziţi de imaginea aceea de coşmar. Aveai senzaţia că, în timpul somnului acela chinuitor, ei îşi scoseseră ochii, îi aruncaseră printre hainele mototolite, iar dimineaţa, trezindu-se buimaci, şi-i regăsiseră cu greu printre ele, după care şi-i îndesaseră la iuţeală pe frunte, cum se nimerise, majoritatea strâmb, şi aşa cum erau se grăbiseră să ajungă la institut.”

Ismail Kadare, „Amurgul zeilor stepei”, Humanitas fiction, 2009

Citeşte şi:

0 comentarii la „Amurgul zeilor stepei”

  1. “Nu mi-a plăcut la Kadare faptul că nu a intrat în detaliu cu privire la protestele anti-Pasternak (am citit toată cartea fără să mă lămuresc cu privire la acuzele care i se aduceau). Am impresia că s-a temut să se implice. A preferat să prezinte felia aceea de istorie, dar fără a-şi spune propria părere despre Pasternak. ”

    Da, asta m-a suparat si pe mine… In general mi-a placut cartea- de fapt, imi place Kadare-, insa pana acum se afla pe locul III- din 3. Foarte mult mi-a placut “Umbra”, insa si acolo a lasat neexploatate niste taramuri foarte interesante… Stii, sentimentul pe care l-am avut de fiecare data cand i-am inchis o carte a fost ca… “se putea mai mult”, putea da mai mult, dar dintr-un motiv anume, nu cel al lipsei de talent ori pricerepe scriitoriceasca, nu a facut-o. Si cu toate aceste mici dezamagiri, continui sa-l citesc.

    Acum citesc Anul Negru si Concurs de frumusete masculina la Stancile Blestemate si mai am Aprilie Spulberat. Imi place ca e unul dintre autorii pe care si-i disputa Polirom si Humanitas! Ador competitia intre edituri. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *