„Mamă, te rog să nu plângi”

Este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit în ultimii ani. Nu există pagină peste care să treci indiferent, nu eşti tentat să sari, să spui că anumite pasaje pot fi scoase. Este emoţionantă, profundă, şi-ţi dă senzaţia aceea de intimitate pe care numai confesiunea martorului nemijlocit o poate oferi. Pentru mine, o surpriză enormă.

Am descoperit „Mamă, te rog să nu plângi” din întâmplare pe un raft Humanitas de la ultimul Bookfest şi recunosc faptul că în primul rând m-a atras numele autorului, indentic cu al unui săritor în apă, Constantin Popovici. Despre scriitor am aflat că este profesor de limba şi literatura română şi trăieşte în Ploieşti. Când avea 19 ani, tatăl său – abia întors de pe front şi din prizonierat – a fost arestat şi condamnat pentru crimă şi uneltire împotriva ordinii sociale. De fapt, ajutase cu o sumă de bani un om aflat în nevoie, un om care s-a nimerit să fie legionar. La scurtă vreme, Constantin a fost dat afară din facultate (fără motiv, fireşte) şi, încorporat, a fost trimis cu detaşamentele de muncă la cules de porumb, apoi într-o orezărie şi, în cele din urmă, la săpat de şanţuri. Peste tot acest chin, se suprapune povestea de dragoste cu Sandra, persoana pe care Tibi (personajul în care s-a îmbrăcat autorul) o iubeşte atât de mult încât îi spune că ar fi mai bine să se despartă. Se şi despart, dar numai parţial şi numai în mintea lui, pentru că ea continuă să-i trimită scrisori, chiar dacă nu primeşte răspuns.

Ca să înţelegeţi frumuseţea acestei cărţi, vă rog să citiţi fragmentul următor. Tibi iese din baraca în care soldaţii au parte de câteva ore de odihnă după ziua de cules porumb. Afară, „cerul îi turna lacrimile norilor ca dintr-o stropitoare enormă, cu sita îndesit străpunsă”. Tibi se sprijină de un stâlp de lemn.

„Era din ce în ce mai ud. I se făcuse frig. Vru să se întoarcă în pat, dar n-avea nici puterea, nici voinţa să părăsească stâlpul. Picioarele i se înfipseră infirme în pământul moale, untos şi îşi imagina cum e să te scufunzi, ca într-o mlaştină… Nici braţele, mâinile nu-l ascultau, se blocaseră într-o poziţie, lipite strâns, ca în cătuşe. Închise ochii, să vadă – ce? Pe el, răstignit, ud, trup tremurând după evadarea din sine, simţind totuşi că întunericul din ce în ce mai rece şi ostil îl ajută să mai păstreze urme din fiinţa de odinioară, ultimele resurse de trăire. De ce m-ai adus pe lume mamă? De ce n-am murit în pântecele tale?

Am lăsat câteva zile să treacă pentru ca povestea să se decanteze. Sunt la fel de impresionat şi acum de tensiunea lecturii. Citesc pe sărite din pagini şi nu pot să spun decât REMARCABIL. Aştept din partea autorului, care are 70 de ani, măcar încă un volum despre încercările prin care a trecut după armată.

„Trenul opreşte în câmp, într-o gară mică. O haltă. Într-o haltă nu opresc toate trenurile, nici nu urcă, nici nu coboară multă lume. Uneori nu e nimeni pe peron, dacă are peron. Trenurile pleacă atât de repede din haltă, încât parcă nici nu s-ar fi oprit. Abia ai timp să urci. Sau să cobori.

Priveşte cum sunt prinse literele pe clădirea aproape dărăpănată de lângă linia ferată: HALT. A-ul abia se mai ţine într-un cui, atârnă cu vârful în jos, cu picioarele în sus, muribund, pe punctul de a-l lua vântul. Ar vrea să-l susţină, să-l salveze de la cădere, să-l îndrepte, dar n-are cum. Nu va putea să-l ataşeze poziţiei potrivite din scriere, fiindcă A-ul îşi căuta alt loc, nu cel posterior şi precar din îmbinarea de pe perete, în mintea lui litera şchioapă se duce în faţă, prima, aglomerând cuvinte şi sensuri în rafalele unei noi spaime.

Ah! Anonim. Abis. Absurd. Adevăr. Amar. Anchetă. Apus. Armată. Apostol. Adrian. Ajutooor! Alienare. Aliniere. Amintire. Abuz. Absenţă. Adio. Amurg. Atroce. Animal. Auster. Au!”

O singură observaţie: alienare-aliniere, ce alăturare! Pentru cunoscătorii din armată.

Constantin Popovici, „Mamă, te rog să nu plângi”, Humanitas (Memorii. Jurnale), 2010

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Mamă, te rog să nu plângi””

  1. Nu sunt o mare cititoare de caryi, insa am o prietena care se confrunta cu o situatie dificila. Tatal ei a murit, a ramas doar cu mama ei. Nu are decat 17 ani si suferinta o doboara. Vreau sa imi recomandati o carte care sa o incurajeze macar putin sa meraga mai departe. Va multumesc mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *