Gestul lui Iniesta

[picapp align=”center” wrap=”false” link=”term=iniesta&iid=9346274″ src=”http://view1.picapp.com/pictures.photo/image/9346274/world-news-july-2010/world-news-july-2010.jpg?size=500&imageId=9346274″ width=”500″ height=”321″ /]Chiar dacă n-am ştiut cu cine să simpatizez în finala Campionatului Mondial, m-am bucurat pentru Spania. Oare aş fi fost la fel de mulţumit dacă ar fi învins Olanda? Probabil că nu, deşi aş fi simţit o brumă de satisfacţie să văd că, totuşi, fotbalul n-a ajuns la degetul/tentaculul mic al unei caracatiţe.

Am zâmbit pentru Spania. Pentru durerea din pieptul lui Xabi Alonso, care mi-a amintit de capul lui Zidane la Materazzi. Pentru tiki-taka, mustaţa lui Del Bosque, prosopul lui Puyol (unde s-o fi uitat regina Sofia când a intrat în vestiar?) şi, mai ales, pentru gestul fotbalistului Iniesta.

Am adormit cu Iniesta în gând. Marcatorul unicului gol al finalei şi-a dat jos tricoul şi a arătat camerelor video un mesaj: “Dani Jarque siempre con nosotros” (“Dani Jarque mereu cu noi”). Dani a murit de infarct anul trecut. Avea 26 de ani şi era căpitanul lui Espanyol, rivala din campionat a Barcelonei, echipa lui Iniesta. Mesajul a fost scris de mână, poate chiar de Iniesta. A intuit că marchează? Cum vi-l imaginaţi în vestiar? „Băi, dacă o bag în aţe, îmi ridic tricoul să se vadă scrisul?” Cum poţi să planifici aşa ceva?

Am înţeles târziu în noapte, adormit, că lucrurile s-au petrecut aşa cum au fost predestinate. Şi m-am întors greu pe partea cealaltă, ca un bătrân hodorogit, obişnuit să spună la accidentele rutiere „aşa a fost să fie”. Nu am altă explicaţie… Putea să înscrie oricare alt jucător. Se putea ajunge la 11 metri. Mai apuca Iniesta să-şi transmită mesajul către ceruri? Aici e vorba de destin. Clar. Dumnezeu se uită rar la fotbal, că-l plictisesc ai noştri cu tot felul de rugi, dar sigur a văzut finala Mondialului. Şi, printre infinitele fire de păr şi boabe de nisip cu care are de-a face zilnic, s-a îngrijit şi de Jo’bulani, mingea aceea care aduce fotbalul tot mai aproape de vâj-hâţ, sportul din „Harry Potter”.

S-a făcut dreptate. Echipa care a jucat în fiecare meci cu gândul doar la atac, la victorie, s-a impus. Şi dincolo de aceste lucruri, pe care „specialiştii” se vor înghesui să le comenteze, există impresia că a câştigat frumuseţea morală. Spania nu are îngâmfarea lui Maradona, puloverul lui Joachim Löw, manelismul lui Anelka sau superioritatea gelului italian. Spania ştie să se joace. Atât.

Târziu, când maioul transpirat al lui Iniesta era probabil îndesat într-un rucsac, un cetăţean din Haga, pe numele său Arend-jan Meijer, se întorcea trist spre casă, şutând în peturile de bere care-i stăteau în cale: „E ruşinos, dar Spania a fost mai bună. E vorba doar de fotbal”. În colţul fericit al lumii, în micuţul oraş basc Barakaldo, 700 de perechi de ochi s-au uitat la un ecran negru când nişte vandali au băgat curentul în buzunar şi au tulit-o peste câmp. Mulţumit, Dumnezeu a stins veioza şi a rostit ca un englez prea-timpuriu revenit de la Cupa Mondială: „Let’s call it a day!”.

Articol publicat în “Observatorul militar” din 14 iulie 2010.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Gestul lui Iniesta”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *