Maseurul orb

Aşa cum scrie Dorian Florescu, „povestirile sunt periculoase. Cel care povesteşte are şi puterea…”. Sunt atât de mulţumit după ce am citit „Maseurul orb” încât aş da drumul la laude, aşa cum am făcut şi cu precedenta carte prezentată aici, „Mamă, te rog să nu plângi”, de Constantin Popovici. Îmi dau seama că, mai mult sau mai puţin povestitor, şi un blogger are o mică doză de putere. S-ar putea ca unii să caute cărţi cărora li se face o prezentare pozitivă pe vreun site. Însă, în ce priveşte lectura, sunt convins că există gusturi diferite şi, doar în cazurile fericite, ce îmi place mie intră pe aceeaşi frecvenţă cu preferinţele altora. Se prea poate ca unii să fie atraşi de Popovici, dar să nu fie încântaţi de Florescu. Deşi, nu prea cred…

Cu bruma mea de experienţă în ale cititului, acest Dorian Florescu este un povestitor de excepţie. „Maseurul orb” este al treilea lui roman care ajunge în mâinile mele (după „Drumul scurt spre casă” şi „Zaira”). Ştiu că le-am lăudat pe celelalte două. N-am cum să procedez altfel acum. Iar dacă „povestirile” unui blogger au cât de cât putere, ar trebui să vă convingă de faptul că „Maseurul orb” e o carte care se cere citită.

Ştiam despre acest roman că are la bază un personaj real. Omul care l-a inspirat pe Florescu trăia într-o staţiune şi vindea cărţi chiar dacă nu vedea deloc. Cu aceste informaţii am pornit la drum şi m-am intersectat cu Teodor Moldovan, un român-elveţian care se întoarce în România după 20 de ani. Moldovan, foarte bine plătit de o firmă elveţiană de securitate, spune că încearcă să-l găsească pe un anume Mihai-povestitorul, dar de fapt o caută pe Valeria, vechea sa dragoste din tinereţe, de care se despărţise o dată cu fuga din ţară. Cum-necum, ajunge la Moneasa, undă îl cunoaşte pe Ion, maseurul orb. Ion ţine o bibliotecă imensă şi o tejghea cu cărţi. Locuitorii din Moneasa (şi nu numai) împrumută cărţi pe care le citesc şi le înregistrează pe casete audio, care se întorc la Ion, ajuns în Moneasa după repartiţie, ca maseur.

Să vă spun? Să nu vă spun?… Teodor o găseşte pe Valeria, devine un fel de ucenic de-al maseurului şi experimentează o perioadă viaţa din acea comunitate, aflată la ani lumină de luxul elveţian. O cunoaşte şi pe Elena, cea mai bună voce a lui Ion. Elena „ţinea tot timpul pregătit un pahar de iaurt pentru a-şi trata loviturile primite de la soţ”.

Cum e viaţa la ţară? „Ne-am aşezat, el a rupt pâinea, a ţinut slănina la piept, a luat un cuţit unsuros şi a tăiat din ea felii groase. Lama cuţitului a şters-o de pantaloni. Pantalonii lui purtau urmele nenumăratelor felii de slănină care îi intraseră în burtă. Nevasta lui şi-a desfăcut basmaua şi şi-a şters cu dosul palmei sudoarea de pe frunte şi grăsimea de la gură. Deasupra buzelor avea o uşoară mustaţă şi în gură i se vedea aurul lucind. Aurul era aici materialul săracilor, pentru că trebuia să-ţi sporeşti valoarea gurii dacă voiai să muşti.”

Miroase a salcâmi, ceapă, şuncă şi ţuică cam pe tot parcursul romanului. La Ion acasă are loc în fiecare seară un fel de cenaclu filozofic, de la care nu lipseşte ţuica, un ingredient esenţial pentru succesul întâlnirilor.

Pentru orice bibliotecă personală, „Maseurul orb” mi se pare o carte obligatorie. Ca ţuica în casa lui Ion. Îţi face poftă de mai mult, te îndeamnă la lectură, simţi că scrisul şi cititul parcă au fost inventate pentru astfel de poveşti.

M-am apucat de citit fără să mă uit la cuvântul introductiv. După ce am terminat textul, am dat şi peste paginile de început, de unde am aflat că omul care s-a aflat în spatele construirii personajului Ion a murit. Vestea asta nu m-a lăsat indiferent, semn că, pe 329 de pagini, Dorian Florescu a reuşit să-mi aducă aproape o lume de care a ajuns să-mi pese.

Un fiu de ţăran n-are voie să se ridice deasupra alor săi. Tu trebuie să conduci gospodăria, să răspunzi în faţa lui Dumnezeu şi să mori într-o bună zi. Primăvara să faci curat în casă şi-n curte, iarna să tai porcul şi de Paşte mielul; apoi să te duci la biserică să te cureţi de păcatele de moarte. Trebuie să mergi curând la şezătoare şi să-ţi cauţi o fată. Asta ne-ar plăcea mamei tale şi mie.

Cătălin Dorian Florescu, „Maseurul orb”, Polirom, 2007

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *