Bătrâneţea poate fi frumoasă

  •  
  •  
  •  
  •  

Una dintre cele mai reconfortante imagini mi se pare cea cu un bătrân singur în parc. Curat, îngrijit, eventual cu un „Adevărul de seară” ţinut sul într-o mână, îşi fixează banca pe care se aşază liniştit, ca şi cum acea bancă i-ar fi fost destinată. L-ar fi aşteptat acolo nu doar 70 de ani, ci încă de şapte ori pe atâţia. Bătrânul priveşte lumea transparentă şi nu poţi decât să bănuieşti că, în loc de copiii care se joacă alături, el îşi vede nepoţii, că în loc de bunica aspră o ghiceşte pe soţia lui abia plecată cu îngerii şi, în loc de tufele şi copăceii din parc, priveşte cu gândul pădurea în care obişnuia să-şi ducă proaspăta familie când avea vreo 25 de ani…

Bătrâneţea poate fi frumoasă, chiar şi în ţara asta. Am avut plăcuta surpriză de a-l reîntâlni pe Ştefan Birtalan, marele fost handbalist, la un meci amical jucat de Steaua, noua echipă a fiului său. L-am întrebat de sănătate neuitând că în urmă cu ceva vreme a suferit o operaţie grea. Se simte bine, foarte bine, cel puţin aşa declară. Zâmbeşte molcom şi vorbeşte la fel dându-ţi senzaţia că oricât de mult ai citi nu vei cunoaşte niciodată viaţa la fel de bine ca el. L-am întrebat dacă-şi critică fiul în legătură cu calitatea handbalului pe care-l practică. „Sigur că da. Şi-o să-l tot critic şi-o să-i dau sfaturi până voi pleca să joc şah cu Hitler!”. Replica asta mi s-a părut memorabilă. Venind de la un om pentru care speranţa s-a concentrat la un moment dat într-un bisturiu şi un tub de pastile, felul de a înţelege sfârştitul mi-a tonificat prezentul.

Pe Ştefan Birtalan nu l-am reîntâlnit în parc, ci într-o sală de sport. Totuşi, port o simpatie deosebită pentru bătrânii care îşi înţeleg destinul şi îl acceptă cu maturitate. E un lucru mare, prea puţin remarcat.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *