Ziua în care Ali a stat

  •  
  •  
  •  
  •  

[picapp align=”center” wrap=”false” link=”term=muhammad+ali&iid=8304752″ src=”http://view4.picapp.com/pictures.photo/image/8304752/celebrity-fight-night-xvi/celebrity-fight-night-xvi.jpg?size=500&imageId=8304752″ width=”380″ height=”489″ /]În acea zi, Allah a zâmbit. O ploaie rece survola Houston-ul. 28 aprilie 1967…  Aliniat pentru recrutare, Muhammad Ali a zis pas. O dată, de două ori, de trei ori. Ofiţerul i-a strigat numele, i l-a repetat, dar Ali a preferat să nu facă pasul în faţă. Dacă l-ar fi făcut, procedura ar fi fost simplă: ăştia-s bocancii, uite hainele, du-te la rastel, avionul şi, hopa, uite Vietnamul! Ali a înghiţit în sec în unul din puţinele momente în care liniştea l-a ajutat să câştige o bătălie. „Ce treabă am eu cu vietnamezii? Ei nu mi-au spus niciodată negru!”.

A riscat. N-a mai ajuns în Vietnam, dar l-au arestat şi i-au luat titlul de campion mondial. I-au interzis să mai boxeze şi, după un proces a cărui deliberare n-a durat mai mult de 21 de minute, l-au condamnat la cinci ani de închisoare şi plata unei amenzi de 10000 de dolari. Cică pentru evaziune fiscală.

Cu vreo trei ani înaintea acelui episod, Ali picase testările armatei din cauză că nu ştia să scrie. Nici cu despărţirea cuvintelor în silabe nu stătea prea bine. Însă în 1967, armata l-a chemat la recrutare fără să-i mai dea niciun test. „M-au lăsat atâta vreme să par un tâmpit în ochii lumii, şi-acum mă iau de bun”, s-a gândit cu voce tare boxerul.

Din recurs în recurs, a ocolit închisoarea, şi, într-un final fericit, s-a reîntors la meciurile lui preferate. A continuat să plutească pe ring şi să „înţepe” ca o albină, să se lupte cu Frazier şi Foreman, şi să-şi întărească imaginea de islamist apărător al drepturilor populaţiei de culoare. „De ce vor să-mi dea o uniformă şi să mă trimită aşa departe ca să trag în vietnamezi, în timp ce fraţii mei din Louisville sunt trataţi precum câinii?”.

La 68 de ani, Muhammad Ali, fost Cassius Clay, este, probabil, cel mai celebru bolnav de Parkinson. Un fel de ironie a sorţii sau cine ştie ce combinaţie „glumeaţă” a lui Allah l-au prins pe fostul campion olimpic într-un cocon al tăcerii şi imobilităţii. Cel care dansa în ring şi „chema” pumnii prin garda aceea ţinută dezarmant de jos tremură şi abia îngână două-trei vorbe. Te cuprinde tristeţea dacă urmăreşti înregistrări recente cu el. În schimb, e greu să nu-i admiri aroganţa pozitivă din tinereţe, autoîncurajările şi nebunia de a anunţa înainte de meci repriza în care adversarul său va fi una cu podeaua.

Când te-aşezi împotriva curentului, există două posibilităţi: fie te ia valul şi zici kaput, fie rezişti cu punctele tale de vedere ţepene în calea viiturii, după care „apele” se retrag lăsând în spate statuia unui principiu. Muhammad Ali rămâne unul dintre marii grei ai istoriei boxului, alături de Joe Louis, care, fapt interesant, spunea când slujea imaginii armatei în cel de-Al Doilea Război Mondial: „Vom câştiga pentru că Dumnezeu este cu noi!”.

Articol publicat în “Observatorul militar” din 11 august 2010.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Ziua în care Ali a stat”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *