Ana Maria şi îngerii

  •  
  •  
  •  
  •  

O carte tristă… Şi, chiar dacă ţi se sugerează din primele pagini ce se va întâmpla cu Ana Maria, nu ai cum să eviţi emoţia negativă a unui final pe care l-ai vrea altfel. După mine, marea reuşită a lui Radu Aldulescu este că, deşi istoria pe care o relatează este reală, deşi anunţă din start drama, nu ratează impresia, efectul puternic al unei evoluţii pe care cititorul ar dori-o schimbată. Construcţia romanului m-a impresionat dincolo de orice, chiar dacă la un moment dat mă gândeam că nu ar fi stricat dacă naraţiunea ar fi fost ţesută exclusiv la persoana întâi, pe vocea Marianei, mama Anei Maria. Tocmai construcţia aleasă, printr-un ochi narativ care sare de la un personaj la altul, de la o perspectivă la alta, reuşeşte să redea intensitatea şi durerea poveştii desprinse din realitate.

Radu Aldulescu a reacţionat la scrisoarea unei femei dornică să-şi povestească viaţa. Mariana era plecată din România de vreo 20 de ani, iar fiica ei, Ana Maria, tocmai murise din cauza unei boli parşive. Am înţeles că mama îi promisese fiicei că va face totul pentru ca drama ei să fie cunoscută de cât mai mulţi oameni. Iată că dorinţa fetiţei s-a împlinit… Interesant mi se pare şi momentul în care apare un astfel de roman, pentru că una din direcţiile pe care merge cartea este tratamentul urât de care au parte auslanderii din partea medicilor austrieci. Boala fetiţei nu este depistată la Viena, din cauza nepăsării sistemului de acolo faţă de străini, ci la Arad. Lucrul ăsta cred că punctează foarte bine faptul că încă mai există rădăcini sănătoase în spitalele româneşti, că încă mai sunt oameni pasionaţi şi dedicaţi meseriei de doctor (că tot se discută mult pe această temă după tragedia de la maternitatea Giuleşti).

Mariana a fugit din România în 1987, obligată de nişte complicaţii financiare şi de cadrul greşit în care intrase relaţia cu Remus, tatăl Anei Maria. Ajunsă după peripeţii neverosimile la Viena, ea reuşeşte să se ridice financiar, dar cade din cauza naivităţii. Un alt bărbat, aparent impotent, o păcăleşte într-un fel de episod Remus reluat. Ana Maria este o Mariana în oglindă (frumoasă potrivirea numelor). Ambiţioasă, stahanovistă, în ciuda bolii, optimistă până la naivitate, are parte de aceeaşi nefericire în faţa bărbaţilor („îngeri de sex contrar”). Moartea ei este tristă prin anticipare. Mi s-a părut impresionant fragmentul în care Ana Maria („draga mamei”) o sfătuieşte pe Mariana să aibă mai multă de grijă de sănătatea ei (Mariana luase foarte mult în greutate): „Şi atunci ce mă fac fără tine? Tu chiar crezi că n-am nevoie de tine? Ştiu că ai nevoie, draga mamei… Tu chiar vrei să mori înaintea mea? la care Mariana, dă-ţi peste gură. Bineînţeles c-o să mor înaintea ta. Ce e-n capul tău? Sunt mama ta doar.”

Câteva cuvinte şi despre Radu Aldulescu… Acum câţiva ani, am citit „Sonata pentru acordeon” şi-mi amintesc că mi-a plăcut, dar nu atât de mult încât să reţin detalii. Nu m-a impresionat. La o lectură publică, l-am ascultat pe Radu citind un fragment din „Ana Maria şi îngerii” şi, din nou, mi-am zis că nu e cine ştie ce. Are şi un stil în care trebuie să intri, să-l simţi… Printr-o conjunctură favorabilă, am ajuns să-i iau un interviu şi să aflu suficiente amănunte despre cariera lui încât să devin curios. Am fost entuziasmat când mi-a oferit „Ana Maria şi îngerii”, al şaptelea lui roman, de aceea sper să nu fiu subiectiv când spun că romanul ăsta merită. Criticul Daniel Cristea Enache spune că, după „Mirii nemuririi” (2006) – „singurul lui roman în care se vede oboseala”, Radu Aldulescu „a revenit în arenă pentru a câştiga”. M-aş bucura foarte mult să aflu că acest scriitor, încă nepromovat ca alţii, mai nou apăruţi şi mai tentanţi pentru marketingul editorial, reuşeşte să publice nu doar 1000 de exemplare pe roman, ci măcar 10.000. Eu am descoperit la el, ca şi la Cătălin Dorian Florescu, plăcerea a a spune poveşti. Iar când sunt rupte din realitate, poveştile acestea merită a fi cunoscute de cât mai mulţi.

Radu Aldulescu, „Ana Maria şi îngerii”, Cartea Românească, 2010

Citeşte şi:

0 comentarii la „Ana Maria şi îngerii”

  1. abia aştept s-o citesc. o am în aşteptare cam de multicel. acum, că am citit părerea ta, cred că îi fac loc mai în faţă :). mulţumesc.

    scuze de off – aşteptam şi nişte gogol pe aici. sau mi s-a părut?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *