Vinovat de iubire

  •  
  •  
  •  
  •  

„Acum, peste imaginea aceea fierbinte, se suprapunea halucinaţia casei în care ea trăia şi în care văzusem pe nevasta tatălui ei încăţelită cu şoferul. Tot capul meu era plin de imaginea ei fierbinte. Peste Sanda se suprapunea halucinaţia casei în care ea trăia şi în care o văzusem pe mama ei vitregă încăţelită cu acel individ.”

Dacă aş fi fost în locul lui Adrian Păunescu aş fi recitit tot romanul înainte de publicare. Impresia mea este că tiparul a ţipat şi, peste praful unui manuscris uitat, s-a adăugat neglijenţa. Mai multe pasaje, ca şi cel citat, ar fi necesitat o privire în plus. Dar asta e… Păunescu a intenţionat un roman complex, cu dese treceri trecut-prezent, cu o dublare de personalitate, cu ceva revoluţie şi inechitate socială. Parc-ar fi vrut să le îndese pe toate între două coperte. Din nefericire, cel puţin în ce mă priveşte, a ieşit un amalgam de amintiri, în mare parte cu tentă sexuală. Dedublarea nu m-a prins… Am înţeles că există doctorul Andrei Ionescu şi pacientul cu acelaşi nume (apropo, nume mai lipsit de expresivitate n-a găsit?). Uneori, lasă de înţeles că doctorul vorbeşte cu sine însuşi, alteori că într-adevăr există un pacient în carne şi oase, pe care doctorul îl trezeşte după un an de zile de somn cu vreo două ceşti de ceai (ha?).

N-am pornit cu prejudecăţi în ce-l priveşte pe Adrian Păunescu. Altfel, nu i-aş fi cumpărat cartea. Numai că nu m-a convins. Deseori pare stângaci, ca un elev care descoperă proza. Nu ştiu cum e cu poezia, dar la romane mai are de muncit, dacă nu cumva mai are şi alte manuscrise păstrate la naftalină din ultimii 20 de ani („Vinovat de iubire” a fost scris prin 90). Totuşi, un fragment mi s-a părut memorabil, cel în care, într-un sat inundat au loc în acelaşi timp o nuntă şi-o înmormântare, mireasa fiind aşezată lângă mirele mort. După nuntă (înmormântare), mireasa dispare, atmosfera pe care o reuşeşte Păunescu fiind aproape de realismul magic al lui Marquez (iertaţi-mi comparaţia, dar aşa mi s-a părut):

„Iar ea, Gheorghiţa, ar fi murit de durere şi stafia ei mai apare câteodată la nunţi prea fericite sau la înmormântări prea nefericite, să le dea echilibru şi să le amintească tuturor că au ceea ce au numai pentru că între voalul alb de mireasă şi marama neagră de doliu nu e numai o simplă chestiune de dozare a culorilor şi a întâmplărilor. Sau este?”.

Să mai remarc un lucru pe care nu ţin minte să-l fi văzut clar la unul dintre scriitorii contemporani. La Păunescu, reiese faptul că liderii de partid, de judeţ etc. de după 1989 sunt aceiaşi cu favorizaţii fostei nomenclaturi. Un lucru pe care-l ştim deja, dar pe care literatura noastră, deşi a exploatat destul de mult comunismul şi postcomunismul, nu l-a abordat sau nu ştiu eu să-l fi abordat. Şi uite că şi-ntr-o carte slabă am găsit lucruri pozitive.

Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire”, Curtea Veche, Jurnalul Naţional, 2010

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *