Cântăreţul de tango

Un doctorand la Litere scrie o teză despre eseurile pe care Jorge Luis Borges le-a dedicat originilor tangoului. Astfel, bursa pe care o obţine îi permite să plece din New York şi să stea câteva luni la Buenos Aires, oraşul în care „realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul s-o povestească”. Aşa-l descoperă pe Julio Martel, un cântăreţ de tango fantastic, nonconformist şi imprevizibil, care cântă în locaţii neconvenţionale şi fără un program anume, un cântăreţ cu o poveste extraordinară. Pe măsură ce avansezi cu lectura, în paralel cu istoria de viaţă a lui Martel, apare şi metropola, cu viaţa ei tulbure, cu schimbările de preşedinţi şi grevele cvasipermanente, cu parfumul locurilor şi atmosfera ca de labirint fără ieşire pe care o cunoaşte orice turist în Buenos Aires.

Încă n-am întâlnit sudamerican care să scrie prost. Eloy Martinez este însă genial pe foarte multe dintre paginile acestui roman. M-a impresionat nu numai povestea în sine, dramatică şi densă, deopotrivă, dar şi construcţia, modul în care cadrul este lămurit treptat. E ca şi cum ar trebui să vezi spatele scenei, iar Martinez ridică rând pe rând câte o cortină dezvăluind o părticică din desenul final.

O să ţin minte romanul ăsta pentru parfumul lui, pentru Argentina şi pentru tango.

„Între două tangouri, bărbaţii le invitau la dans pe femeile alese de ei cu o înclinare a capului ce părea indiferentă. Nu era deloc aşa. Mimau dispreţul pentru a-şi proteja orgoliul de orice ofensă. Dacă femeia accepta, o făcea cu un surâs la fel de distant şi se ridica în picioare, pentru ca bărbatul să-i meargă în întâmpinare…”

Tomás Eloy Martinez, „Cântăreţul de tango”, Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *