Ziua care a schimbat pozele

  •  
  •  
  •  
  •  

O fotografie din 1914 îl înfăţişează în picioare, cu braţele încrucişate la piept. Poartă jambiere negre, şort alb şi tricou în dungi orizontale. Şaten, cu cărare pe stânga, se uită la obiectiv cu nişte ochi în care, aşa cum zice scriitorul Tomás Eloy Martinez cu referire la cântăreţul de tango Julio Martel, „se ghiceşte angoasa celui care aleargă în urma timpului”.

William Angus nu prindea echipa la Celtic Glasgow, iar lucrul ăsta trebuie să-l fi convins să meargă pe front. Fiu de miner scoţian, era învăţat cu greul, cu pământul muncit cu unghiile şi plămânii. Ajuns la Givenchy, tânărul Will avea să treacă prin întâmplarea vieţii lui. Toate pozele cu el aveau să arate altfel.

Se întâmpla pe 11 iunie 1915. Locotenentul James Martin conducea bombardamentul către tranşeele germane când o mină „uitată” a explodat. Martin nu mai mişca. L-au crezut mort, când au văzut o mână ridicată înspre tranşeele inamice. Rănit, locotenentul implora ajutor… Germanii au început să arunce cu grenade.

Will era un biet caporal, dar lucrul ăsta nu l-a împiedicat să se ofere voluntar. Îl ştia pe Martin din Carluke, unde jucase fotbal la amatori. Unii ofiţeri superiori n-au fost de acord cu iniţiativa lui zicând că e curată sinucidere. Nemţii trăgeau metodic. Focul acoperea câmpul precum razele X la sistemele de alarmă ale băncilor. Will şi-a legat o sfoară de brâu, ca să fie tras înapoi în caz că avea să fie rănit. Se spune chiar că înainte de a pleca spre inamic, Will a rostit: „Oricum mor, mai devreme sau mai târziu…”.

A ajuns la Martin. I-a dat să bea nişte brandy, i-a legat sfoara de centură şi s-a ridicat să-l tragă spre ai lui. Atunci, l-au pus la pământ… A stat aşa câteva secunde, probabil suficient pentru a memora muzica focului. Apoi le-a făcut semn camarazilor să-l tragă pe Martin şi el a zbughit-o în zig-zag către tranşee. Au fost cei mai lungi 60 de metri din viaţa lui. Ultimii metri parcurşi cu ambele picioare întregi.

Şi-a pierdut ochiul stâng şi o parte din piciorul drept. În pozele de după război, apare cu aceeaşi privire, concentrată însă într-o singură jumătate de faţă. Pe cealaltă, un plasture acoperă ziua de 11 iunie 1915, în urma căreia William Angus a fost primul fotbalist profesionist care a primit Ordinul „Crucea Victoria”, cea mai înaltă decoraţie militară acordată britanicilor pentru acte de eroism „în faţa duşmanului”.

După război, William şi locotenentul Martin au devenit prieteni. În fiecare an, îşi trimiteau telegrame pentru a păstra viu eroismul de la Givenchy. Când a murit Martin, tradiţia a fost preluată de fratele său. Apoi a plecat şi Angus, în 1959, la două zile de la ultima telegramă.

Publicat în “Observatorul militar” din 8 septembrie 2010.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *