Acea perioadă a lunii

  •  
  •  
  •  
  •  

Am acceptat greu şi încă mai încerc să-mi explic unele reacţii de după evoluţia Alinei Dumitru de la Mondialele japoneze. Uneori, am impresia că suntem atât de ghifuiţi cu medalii, încât una în plus ne dă stomacul peste cap, ne face să zicem câh. Obişnuiţi cu postura de câştigători, ne permitem să fim mofturoşi, să spunem fugi, băi, cu bronzul ăsta de-aici!

Doamnelor şi domnilor, Alina Dumitru a câştigat bronzul mondial la judo. Ştiu că nu vă mai străbate niciun fior, după ce aţi fost răsfăţaţi cu aurul olimpic sau cu cel european, aveţi gâtul plin de coliere, atât de plin încât vi se încovoaie şira spinării, dar ce ar fi să încercaţi pentru câteva secunde să gândiţi realist situaţia? Ce tradiţie are ţara asta în judo? Am inventat noi vreun Ouchi-Gari?… Atunci? De unde atâta dezamăgire, că vezi, Doamne, DOAR atât a reuşit?

Şi întrebări la aeroport, că vai, Alina, dar ce s-a întâmplat, ca şi cum reporterilor chiar le-ar păsa de sufletul sportivei… Şi privirea uşor jenată a Alinei, faţa aceea muncită, fibroasă, tratată cu creme rezistente la degetele asiaticelor. Şi încolţirea, că doar ai mers acolo din postura de campioană olimpică… Şi Alina, fragilă, surprinzător de fragilă, scoţând din joben răspunsul cheie la care orice om ar fi dat în retragere. Am avut probleme de-ale noastre, le zice, dar ei (sau ele, reporteriţele) sunt mai presus de oameni, vor absolutul, vor să li se recunoască meritele în descoperirea adevărului, vor aurul mondial la întrebări stupide. Menstruaţie? Da…

Cam aici s-a ajuns cu discursul public. Dar dacă ar fi fost doar atât, aş fi zis mersi. Nu… După ce a îndrăznit să susţină că poate s-ar fi concentrat altfel dacă ar fi avut un medic alături, Alina a fost nevoită să primească şi-un croşeu din partea antrenorului Florin Bercean: suferă de scuzimie. Nu pot decât să presupun că domnul Bercean cunoaşte în profunzime trăirile unei femei din acea perioadă a lunii, altfel nu-i înţeleg vehemenţa.

Alina A CÂŞTIGAT bronzul mondial. Pentru a treia oară în carieră. Mai ţine printre păpuşile de acasă vreo şase medalii de aur europene şi încă una, la fel de strălucitoare, de la Jocurile Olimpice. Totuşi, e nevoită să se scuze aducând în discuţie nişte chestiuni, îndrăznesc să mai cred, intime (menstruaţia), sau elementare (prezenţa unui doctor alături de sportivi). Şi nici după ce se scuză nu e bine, că vine antrenorul să-i dea lovitura de graţie.

Uneori, parcă am fi cu toţii în acea perioadă a lunii…

Citeşte şi:

0 comentarii la „Acea perioadă a lunii”

  1. M-as fi asteptat ca tocmai antrenorul sa-i fii tinut partea. In public mai ales. Halal.
    Intotdeauna am spus ca un antrenor, un selectioner (ca-n fotbal), oricine lucreaza cu oameni pe care trebuie sa-i motiveze sa-si depasesca uneori limitele, trebuie sa fie un bun psiholog si capabil de empatie.

    1. @divagatii
      Poate ca si-au dorit “prea mult” aurul, iar din dezamagirea rezultata au iesit la suprafata si niste sentimente care zaceau acolo, ascunse sub un strat gros de aparente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *