Victoria din glasul părinţilor

  •  
  •  
  •  
  •  

„Dar dacă spun ceva şi se supără şefii?”. Odată ce a înţeles de la ce publicaţie sunt şi că nu urmăresc să speculez vreo informaţie despre viaţa lui privată, a prins încredere. Mi-a spus că joacă volei la Steaua de vreo doi ani şi că e foarte nemulţumit de faptul că echipa n-a reuşit să se claseze mai sus de locul 9. Nu a aruncat vina pe nimeni, chiar dacă la un moment dat şi-a exprimat dezamăgirea că, uneori, şefii nu vorbesc aceeaşi limbă cu jucătorii. Că nu există o relaţie apropiată, un sprijin garantat în orice situaţie.

Are 24 de ani şi crede că Steaua trebuie să arate ca o familie dacă vrea să-şi îmbunătăţească performanţele. Când intră pe teren, zici că e picat în transă, de parcă ar juca într-o piesă inaccesibilă. Se concentrează ca nimeni altul. Când mingea este câştigată, trăieşte un scurt moment de descătuşare cu braţele încordate, cum obişnuia să le ţină Hagi după ce marca. Când pierde, pentru o secundă ai impresia că i-a căzut cerul pe cap sau că a pierdut maşina şi casa la ruletă. Brusc, se automotivează şi strigă un „haide!” ca de fiară către colegi.

E posibil să mă înşel sau să exagerez. Cred totuşi că dacă şi ceilalţi cinci jucători ar avea atitudinea lui, antrenorul l-ar putea citi liniştit pe Stieg Larsson în timpul meciurilor. Marius Măcicăşan, căci el este jucătorul în cauză, are ceva din Rino Gattuso sau, dacă vă e mai uşor, din Mirel Rădoi. Acel Rădoi de la Steaua, care nu se ferea să pună fruntea lângă ghetele adversarilor.

Dar a mai spus un lucru Marius într-o discuţie pe care am avut-o pe treptele sălii de sport de la Regimentul de Gardă. Faptul că, atunci când merge acasă, tatăl lui îi povesteşte că s-a întâlnit cu diverşi cunoscuţi. Cum e normal, se întreabă de copii, iar Măcicăşan-tatăl răspunde sincer „E în cantonament cu Steaua!”. „Aaa, Steaua!…”, vine reacţia, ca şi cum ar zice „păi, e bine de tot, nu?”. „Steaua rămâne Steaua, este ceva în ţara asta”, crede Marius. „E de ajuns să spui numele ăsta…”

Vorbind cu Marius, am trăit o senzaţie de mulţumire că nu mă cheamă George Boroi, că nu am în responsabilitate soarta unui club faţă de care aşteptările sunt uriaşe. Probabil, orice părinte al cărui copil este sportiv la Steaua se simte mândru când vorbeşte despre asta. Steaua este astăzi un brand foarte puternic care, din păcate, nu mai câştigă titluri la jocurile de echipă. Dar poate că mai important decât orice titlu este respectul părinţilor. Asta spune ceva despre o construcţie realizată în timp, cu răbdare şi talent.

Acum câţiva ani, Marius Măcicăşan câştiga titlul naţional la juniori. Era prima medalie din viaţa lui. „N-am venit la Steaua pentru bani… Nu asta contează. Vreau să simt din nou gustul victoriei”, spune sportivul. Măcicăşan-tatăl simte gustul acesta de fiecare dată când este întrebat de fiu.

Publicat în “Observatorul militar” din 29 septembrie 2010.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *