Un român de esenţă tare

  •  
  •  
  •  
  •  

Pe 9 februarie 2010, s-a împlinit un veac de la naşterea unui mare pilot român, Dan Valentin Vizanty. O carte publicată recent şi câteva fragmente de jurnal aduc în actualitate faptele extraordinare ale unuia dintre aşii aviaţiei de vânătoare române.

Cum orice carte se trăieşte, şi cea semnată de Daniel Focşa, licenţiat în istorie şi absolvent al Facultăţii de Filosofie, are ritmul ei, în funcţie de cel căruia îi aparţin rândurile scrise. Începe Neagu Djuvara, cu o prefaţă în care nu ezită să-l critice sever pe autor pentru afirmaţia: „Ruperea alianţei cu Germania şi încetarea (unilaterală) a războiului cu URSS au deschis cale liberă Armatei Roşii spre ocuparea României şi comunizarea acesteia pentru jumătate de secol”. Pesemne, comunizarea tot s-ar fi produs… Apoi, îşi joacă rolul vocea istoricului Daniel Focşa, care justifică demersul prin împlinirea unui secol de la naşterea lui Dan Valentin Vizanty (1910-1992) şi a nevoii de a aduce lumină peste imaginea unui pilot de vânătoare excepţional, pe nedrept neglijat în ultimele decenii.

Daniel Focşa plantează în aproximativ 90 de pagini verbul cercetătorului. Ni-l dezvăluie pe Dan Vizanty botoşăneanul, studentul la Artă Dramatică, admirator al lui Cyrano de Bergerac, dar şi pe elevul-ofiţer la Şcoala Militară de Ofiţeri Aeronautică şi, mai apoi, pe ofiţerul repartizat la Flotila 1 Aero Bucureşti. Daniel Focşa ne poartă alături de căpitanul aviator Dan Vizanty, comandant de escadrilă, în câteva secvenţe de lupte eroice pentru apărarea Bucureştiului şi a zonei petroliere Ploieşti. Survolăm ziua de glorie 10 iunie 1944, în care, cu avionul românesc IAR 80, Vizanty şi Grupul 6 Vânătoare le-au oferit americanilor o lecţie de inclus în manualele de istorie.

Despre aceasta şi despre multe altele aflăm în continuare, direct din rândurile scrise de erou (aproximativ 120 de pagini). Memoriile lui Dan Vizanty, redactate în timpul autoexilului de la Paris (izbutit în urma unei misiuni din 1977), imprimă cărţii semnate de Daniel Focşa sensibilitatea trăirii directe. Este emoţionant să-l citeşti pe marele Vizanty povestind despre ziua de 10 iunie 1944 şi cum, după 23 august 1944, a ajuns să lupte împotriva prietenului său, colonelul Eduard Neumann, comandantul aviaţiei germane din Balcani. Sunt fascinante paginile în care Vizanty povesteşte cu real talent de scriitor cum a aterizat pe o singură roată, după modelul patentat de francezul René Fonck, sau cele în care rememorează păţaniile absurde, demne de proza fantastică a lui Mircea Eliade, trăite după război, odată cu o misiune a Crucii Roşii.

Dan Vizanty a stat închis în Austria, iar apoi, la întoarcerea în ţară, a fost „premiat” de comunişti cu o nouă perioadă de detenţie sau de slujbe în afara pasiunii sale indiscutabile: aviaţia. Cu astfel de ingrediente, cartea impresionează garantat. În plus, volumul lui Daniel Focşa reuşeşte să recupereze imaginea unui român de esenţă tare care a trăit pentru zbor.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, Dan Vizanty a avut o convorbire memorabilă cu colonelul Eduard Neumann, comandantul aviaţiei germane din Balcani, cu care se împrietenise, dar pe care, acum, prin forţa împrejurărilor, era nevoit să-l privească drept adversar. Iată cum este notat momentul în jurnalul pilotului de vânătoare:

„- Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?

Fără ezitare, răspund: – Ridic aviaţia de vânătoare.

El: – Te înţeleg. Fiecare cu datoria sa.

Eu: – Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună…”

Dan Vizanty descrie cu talent literar scenele luptei din 10 iunie 1944: „Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o surpriză totală. Într-adevăr, cu toţii, ca un singur om, într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit asupra Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la nivelul liniei de centură a capitalei şi se pregăteau să ne nimicească la sol. Cădea cerul peste ei, la propriu şi la figurat. Recunosc, primul nostru atac a fost decisiv şi am avut norocul, chiar din primele clipe, să-l doborâm pe comandantul formaţiei care, de altfel, a fost singurul supravieţuitor dintre piloţii americani participanţi la raid. (…) Personalul de la sol, surprins de rapiditatea atacului, rămăsese înmărmurit. Tot astfel, ţăranii de pe câmp, muncitorii de la fabrica Apertura din vecinătatea aerodromului, toţi au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al motoarelor, în timp ce pretutindeni se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte ce ardeau. Apoi, brusc, s-a aşternut tăcerea, se auzea doar zgomotul motoarelor încetinind, pe când cerul şi pământul încă mai vibrau de dezlănţuirea lor. Această impresionantă luptă aeriană a durat 12 minute, 12 minute înfiorător de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru alţii.”

În 1945, la sărbătoarea organizată cu prilejul zilei de 23 august, Dan Vizanty a fost comandantul formaţiei din care făcea parte Grupul 1 Vânătoare, dotat cu avioane Messerschmitt 109G. În zbor, întrucât aparatul radio i se defectase, a fost anunţat prin semne de un coechipier, maiorul Ioan Milu, că avionul pe care-l pilota avea roata dreaptă ruptă. Variantele regulamentare de salvare erau doar două: să sară cu paraşuta (lucru care ar fi distrus avionul) sau să încerce aterizarea pe burtă, cu trenul escamotat (variantă ordonată de însuşi ministrul aerului, generalul Emanoil Ionescu). Vizanty a ales-o pe a treia: demonstrând o măiestrie rară a aterizat pe o singură roată, după modelul francezului René Fonck, cu care se întâlnise în urmă cu zece ani.

În septembrie 1945, comandorul Dan Vizanty a zburat la Viena pentru o misiune a Crucii Roşii. Pe aerodromul Schwechat, el a fost foarte bine primit de comandantul francez, dar a fost arestat de un căpitan englez din Intelligence Service, care nu recunoscuse nici gradul şi nici ţara de apartenenţă a lui Vizanty. „Făcând încă un pas spre mine (…), englezul, cu o figură teribil de antipatică, cu o mustăcioară subţire şi buze subţiri, cu un aer din ce în ce mai batjocoritor, întinde mâna dreaptă şi cu degetul arătător începe să atingă decoraţia ce o purtam pe piept (cea mai înaltă decoraţie română de război, Mihai Viteazul). Şi asta ce este? întrebă el, continuând a lovi cu degetul decoraţia (…)”.

Daniel Focşa, „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare”, Institutul European, 2010, 258 de pagini

Carte disponibilă pe libris.ro.

Text publicat în “Observatorul militar” din 29 septembrie 2010.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Un român de esenţă tare”

  1. Nu stiu daca l-ai citit pe Doru Davidovici, pilot de avion de vanatoare, MIG 21, mort intr-un accident aviatic….

    O carte faina scrisa de un pilot este Marele Circ / Pierre Clostermann.

    1. @catalina
      Cred ca asta a fost prima, desi nu e in intregime scrisa de un aviator. Mi-a placut si o sa mai incerc. Urmeaza “Escadrila alba”, tot de Daniel Focsa…
      Mersi de recomandari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *