Un gest care m-a bulversat

  •  
  •  
  •  
  •  

Ne-am reîntâlnit la o gură de metrou după şapte ani de la absolvire. M-a strigat el, că mintea mea era ocupată cu altele… Termene, subiecte, contacte, telefoane. Nu arăta foarte schimbat, doar parcă ceva mai slab şi mai aranjat. Îl ştiam nebărbierit şi cu părul neîngrijit. După atâta timp, obrajii lui se trăseseră mai spre cerul gurii, iar faţa îi era netedă, aşa cum nu ţin minte să i-o fi văzut vreodată.

Ce faci-ce fac-cum eşti etc. El neînsurat, fără copii. Întors dintr-o misiune în Afganistan. „Abia am scăpat de un IED”, îmi zise. Pentru cei neinstruiţi, IED vine de la Dispozitiv Exploziv Improvizat, o chestie din cauza cărora tot mor soldaţii prin teatrele care se cheamă şi de operaţii. După ce a zis lucrul ăsta, a făcut un gest aparent nesemnificativ, dar la care încă mă gândesc şi nu-mi dau seama de ce.

Îmi ţineam geanta în diagonală, pe şoldul drept. Cureaua ei trecea puţin peste gulerul hainei. Atent, printr-o mişcare sigură, deloc bruscă, ba chiar foarte naturală, a întins ambele mâini şi cu una a ridicat cureaua, iar cu cealaltă a întins gulerul. Eram ca doi proaspăt căsătoriţi în prima dimineaţă de după concediul de miere, când el trebuie să meargă la serviciu, iar ea, mai mult prin somn, îl întreabă dacă nu cumva şi-a uitat ceva acasă şi-l mângâie uşor pe guler, ca pentru a-i spune „da, acum eşti cum trebuie”.

Pe loc n-am avut cum să frământ gestul. Mă marcase chestia cu IED-ul. „Da, a explodat chiar în spatele maşinii în care mă aflam.” Nu a spus asta chiar senin, ca un puşti după o partidă reuşită de Counter, ci cu un sâmbure de revoltă în glas. Îl priveam şi mi se părea că nu era el, colegul care ne spunea bancuri şi care era capabil de năzbâtii memorabile.

Pentru că mi-am pus des întrebarea „cum mai ies în misiune soldaţii după ce moare unul dintre ei?”, am îndrăznit să i-o adresez şi lui, chiar dacă părea oarecum forţată. Mă grăbeam spre casă, iar el aştepta pe cineva. Ca-ntotdeauna, era vorba de un deadline (ce cuvânt trist!). „Să vezi cum e să ieşi din nou după ce îţi explodează un IED în spate!”.

N-am de unde să ştiu şi sper să nu aflu niciodată. Am coborât treptele spre metrou cu o milă inexplicabilă în suflet. Pe cât de bucuros eram de reîntâlnire, pe atât de tare mă bulversaseră cele câteva replici şi gestul acela atât de intim (cred eu) prin care mi-a potrivit geanta pe umăr. Am vrut să mă întorc şi să-i mai spun o dată cât de bucuros sunt că e bine, dar m-am pierdut printre oameni şi-am aşteptat ca să-mi vină metroul către Preciziei.

 

Citeşte şi:

0 comentarii la „Un gest care m-a bulversat”

  1. Tocmai am citit cartea lui Adelin Petrisor, deci știu de curând ce e un IED, dar pe bune, povestea asta a ta mi-a ridicat părul pe mine mai ceva ca poveștile lui Petrișor… offf…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *