Fotbalul, privit din scara blocului

[picapp align=”center” wrap=”false” link=”term=football+children&iid=9226445″ src=”http://view1.picapp.com/pictures.photo/image/9226445/usa-ghana-2010-fifa-world/usa-ghana-2010-fifa-world.jpg?size=500&imageId=9226445″ width=”500″ height=”300″ /]

 

În urmă cu câteva zeci de ani, puştanii băteau mingea cât era ziua de lungă în parcarea din faţa blocului poate şi pentru că, pe vremea aceea, nici nu se scosese din DEX-ul util cuvântul „maidan”. Antrenorii umblau printre blocuri şi-i întrebau pe copii despre şcoală şi familie. Uneori, urcau scara şi sunau la o uşă pe care scria „familia inginer Icsulescu”, iar o tanti în halat deschidea lăsând liber fluviul mirosului de ceapă călită de la care ţi se făcea foame instantaneu.

Copiii erau chemaţi la selecţie şi dădeau probă în nişte tricouri mari mirosind a fenilbutazonă, purtate probabil de cei de la echipa mare în urmă cu câteva sezoane. Unii reuşeau, alţii erau întorşi la caietul dictando… Oricum, prin metoda aceasta de „recrutare”, mulţi puştani ajungeau fotbalişti buni de liga a doua şi, cu puţin noroc, vedete în prima divizie.

Era mirajul acela, cum că, dacă te faci fotbalist, te cunoaşte lumea. Ai bani şi nicio grijă. Pentru băieţii de ciclul primar, imaginea fotbalistului cu un meci-două pe săptămână stătea într-un colţ al camerei, foarte aproape de icoană. Puţini rezistau la o religie atât de puternică, iar cei care totuşi se încăpăţânau să nu adere, erau imediat catalogaţi drept „tocilari” sau „aragazuri cu patru ochi”. Primitivismul acestui tratament îi asigura fotbalului o bază de selecţie numeroasă. Mulţi acceptau să stea măcar în poartă, doar să nu fie priviţi ca „ăia care nu sunt ca noi”.

Timpul a funcţionat ca un tocător de hârtie. Pe o parte au intrat maidanele, mingile de 35 şi antrenorii care se oboseau să urce scările până la mămicile cu mânecile mereu suflecate, şi pe partea cealaltă au ieşit calculatoarele, parcările sau antrenorii numiţi pe relaţii. Selecţia se face mai mult prin telefon, conform propoziţiei-şablon „am şi eu un băiat…”, fapt pentru care mulţi dintre cei care ar dori să profeseze în antrenorat sunt nevoiţi să aleagă altceva.

Pentru că nu a vrut „să se căciulească la nimeni” (expresia îi aparţine), Liţă Dumitru, fost internaţional, îşi câştigă pâinea cea de toate zilele în Germania, ca şofer de camion. Altui fost mare fotbalist, Lucian Bălan, presa îi numără tentativele de sinucidere. Nimeni nu s-a gândit să preţuiască experienţa acestor personalităţi ale fotbalului românesc şi să le ofere un loc de muncă demn, plătit conform competenţei.

De aceea, ţinând cont şi de tristeţea economică a perioadei, cine se mai gândeşte să-şi lase copilul la fotbal sperând că o să ajungă mare? Îmi şi imaginez antrenorul care încă mai urcă scările în căutare de copii şi replica unei mame: „Nu-i dau voie. Nu vedeţi unde-au ajuns Dumitru şi Bălan?”. Credeaţi că tatăl lipseşte din peisaj? Nu, e la televizor, se uită la un meci din Champions League.

Publicat în “Observatorul militar” din 14 octombrie.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *