Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

  •  
  •  
  •  
  •  

Un fost pasaje pe care nu le-am înţeles. Poate şi pentru că nu am citit cartea dintr-o bucată (nu cred că se poate face asta ţinând cont de stilul doamnei Müller), am simţit că mă rup de fir. Reitram în acţiune cu prilejul unor fragmente cât de cât clare ca desfăşurare şi, uneori, eram încântat de frumuseţea estetică.

Totuşi, am rămas cu un gust contradictoriu. Nu-mi dau încă seama dacă aş mai citi ceva de Herta Müller. Când spun lucrul ăsta, iau distanţă de polemica pe care a stârnit-o la ultima trecere prin România. Chiar nu mă interesează cine a fost curajos şi cine nu pe vremea lui Ceauşescu. Şi nu înţeleg, dacă a fost, de ce trebuie să o spună astăzi. Doar că proza Hertei este întunecată. Luând volumul ca întreg, nu mă simt încurajat să merg mai departe cu un autor care vorbeşte numai de frică, de asprimea Securităţii, de complicităţi, despre dictatorul care înţeapă ochiul public prin onduleul părului său din ziar.

Ce spune Herta în volumul ăsta a mai fost spus de atâtea ori… Atunci, de ce Nobel? Dar asta e o altă discuţie…

Îmi amintesc de reacţia pe care am avut-o după citirea primului roman de Orhan Pamuk. Tot aşa, luase premiul Nobel, iar eu nu citisem nimic de el. De la Pamuk, am luat „Mă numesc Roşu”. Şi acolo am întâlnit pasaje dificile, dar ştiu că mi-a plăcut atât de mult încât imediat după ce am terminat volumul, am căutat altele, lucru care nu cred că se va întâmpla şi acum.

Herta scrie la prezent. Înţeleg, trăieşte comunismul în continuare. După ce a spus la Bucureşti, încă se simte urmărită de securişti. E trist să trăieşti în trecut şi să scrii la prezent, iar viitorul să nu aibă loc nici măcar pe banca de rezerve. Când citesc, vreau să sper. Cu Herta, nu pot.

În spatele acoperişului plat al cafenelei se-ntinde parcul, şi dincolo de el sunt acoperişuri ascuţite. Aici se află străzile directorilor, inspectorilor, primarilor, securiştilor, ofiţerilor. Tăcutele străzi ale puterii, unde vântul se teme când bate. Şi nu se învolburează când zboară. Şi când se răscoală preferă să-şi rupă o coastă decât o creangă.

Când stai multă vreme în cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă. Şi dacă mâine vii din nou, e deja acolo unde te aşezi. E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap, nu mai scapi de el. Dacă zăboveşti prea mult acolo, se preface că e mort.

…miliţianul satului şi primarul ţin o strictă contabilitate, au listele lor. Ei îşi aşteaptă cotele, chiar dacă puricele de pământ, gărgăriţa de făină, viermele şi melcul vin şi înghit tot. Chiar dacă ploaia uită de sat şi soarele arde tot, până la ultimul fir, făcând satul atât de neted, încât noaptea să poată urca în el din toate colţurile, în acelaşi timp.

Pe străzile tăcute ale puterii dimineaţa are ore mai târzii. Ferestrele sunt neluminate, braţele lămpilor, pline de ornamente. Lămpile atârnă în grădini deasupra scărilor, luminează îngerii şi leii de piatră. Cercurile de lumină sunt proprietate personală, nu sunt pentru pietonii care nu locuiesc aici, nefiind de-ai casei.

Herta Müller, „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, Humanitas fiction, 2009

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *