Ora albastră

Singurul lucru nesatisfăcător la romanul ăsta mi s-a părut coperta. Sigur n-aş fi cumpărat cartea, chiar dacă deasupra numelui autorului stă scrisă o menţiune de-a lui Llosa: „un roman magnific”. Numai că, întâmplarea a făcut să primesc volumul drept cadou spre lectură de la un prieten care-mi ştia gustul pentru sud-americani. Cueto e peruan, primul peruan pe care-l citesc.

Un judecător foarte bine situat financiar descoperă odată cu moartea mamei sale un bilet care-i zdruncină viaţa. În acel bilet, o femeie o avertiza pe mama sa despre ce fel de bărbat fusese tatăl judecătorului. Ofiţer, acesta participase la războiul civil şi avea o pasiune cu care niciun personaj public, precum judecătorul, nu se putea mândri: tatăl lui fusese torţionar, omora adversarii fără scrupule, viola femeile şi le împărţea cu soldaţii etc. Ei bine, pornind de la acel bilet, judecătorul o caută pe femeia care se pare că i-a scăpat tatălui său, o femeie care reuşise să evadeze…

Romanul ăsta a avut cam tot ce pot să ceri de la o carte bună. Cum zice şi Llosa, de data asta pe coperta a IV-a: „descrieri, dialoguri, reflecţii şi  monologuri într-o singură frază”. E scris parcă fără suflare şi tot aşa se citeşte. E despre răscumpărarea şi presiunea păcatelor, despre vinovăţie şi slăbiciune. Mi se pare că este şi o poveste despre vulnerabilitate, mai ales că acel judecător, mulţumit de căsnicia sa, ajunge totuşi să aibă o aventură extraconjugală. Prin scris, naratorul-personaj principal se regăseşte, îşi reface liniştea interioară. Pe scurt, „Ora albastră” e un roman cel puţin recomandabil.

Realitatea înseamnă resemnare. Ne simţim obligaţi să ne dăm seama că singurătatea noastră este în esenţă această realitate. Trebuie să străbatem drumul povârnit al întoarcerii din călătoriile noastre imaginare, să ne asumăm certitudinea izbitoare că avem o soţie şi o familie care ne-au fost date prin voia hazardului, prin aceea că odinioară o mulţime de oameni ne-au auzit spunând „da” într-o biserică. Iar tragedia noastră nu constă în a fi conştienţi că am încetat să mai iubim fiinţa aceea, ci în faptul că, în pofida amărăciunilor, o iubim mai departe fără să înţelegem de ce, cu pasiunea resemnată a obişnuinţei. Pentru că ştim că toate iluziile ce ne împresoară sunt oglinzi care deformează. Nu suntem altceva decât perechea căreia i-am jurat credinţă. Nu că perechea asta ar fi o tovărăşie plăcută, ci fiindcă a îmbătrâni înseamnă a-ţi da seama că nu-i nimeni care ar putea fi mai bun decât ea.

Alonso Cueto, “Ora albastră”, Humanitas fiction, 2010

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *