Există o Tsukahara pentru fiecare

  •  
  •  
  •  
  •  

Andreea Chelaru are 25 de ani şi locuieşte în Zărneşti alături de Rareş, fratele său, şi de Adriana, mama sa. În urmă cu 18 ani, Andreea a luat o notă proastă la şcoală şi a făcut primul pas către Tsukahara. A ales gimnastica, „sportul care te nimiceşte fizic”.

Când e vreme bună, Andreea iese la plimbare. Îşi priveşte fratele, care, la cei cinci ani, este imposibil de ancorat. Aproape curge pârâul copilăriei, cu amintirile scăldate în aceleaşi ape tulburi. În 1999, în sala de gimnastică din Oneşti, Andreea punea mâinile pe calul de sărituri. Avea să fie ultima sa mişcare articulată. Pe saltea, Tsukahara, o doamnă în negru cu rânjet de Cartoon Network, s-a făcut că o prinde şi s-a retras exact când fetiţa de 14 ani ateriza în cap. Au trecut de atunci patru operaţii şi trei ediţii ale Jocurilor Olimpice. Nimic nu s-a schimbat în bine. Traumatismul medular de la vertebre se află încă nerezolvat în dosarele cercetătorilor, iar Andreea îşi petrece cea mai mare parte a timpului într-un scaun cu rotile.

Acesta ar fi un scurt rezumat al subiectului redat cu har de Roxana Fleşeru şi Andrei Nourescu în „Gazeta Sporturilor”. Am ţinut să scriu pe această temă pentru că sunt tot mai puţine reportaje bune în presa noastră, dar mai ales datorită lecţiei de viaţă care se desprinde din paginile celor doi.

„Lumea trăieşte în viteză, uită să zâmbească sau chiar să plângă”, zice Luminţa Paul într-un comentariu ulterior reportajului. Poate că exact asta ne învaţă exemplul Andreei Chelaru, gimnasta care visează să-şi mişte degetele. Mă uit la fotografia în care fratele i s-a aşezat pe genunchi. Cum de zâmbeşte? Cum de Tsukahara i-a luat mişcarea, dar s-a înduplecat să-i lase zâmbetul acela sincer, plin de încredere?

Sunt secunde în viaţa unui om care contează enorm. Secundele unui infarct, ale unui accident de maşină. Secundele unei decizii. Ale unui zbor frânt între două vertebre. Suntem grăbiţi, aşa cum aminteşte Luminiţa Paul, şi poate că de asta nu mai ştim să apreciem banalul din viaţa noastră, rutina aceea sănătoasă, formată din „nimicuri” de genul unei dimineţi în care razele de soare fac să danseze particulele de praf printre bretelele jaluzelei. Ce lucru mare este să deschizi ochii, să constaţi că eşti încă viu şi că te poţi da jos din pat! Că poţi scrie, că ai telefon să-ţi suni rudele şi prietenii, că poţi apăsa tastele cu propriile mâni…

Unii o cunosc pe Tsukahara mai devreme, alţii mai târziu. Cert este că toţi trecem prin asta şi, dacă mi s-ar aproba o parafrază, aş zice că „toţi suntem datori cu o Tsukahara”. Important e ce urmează după întâlnirea cu doamna în negru şi nume asiatic. Andreea Chelaru zâmbeşte chiar dacă este conştientă de faptul că „nu există miracole”. Câţi am reacţiona la fel?

Publicat în “Observatorul militar” din 8 decembrie 2010.

Citeşte şi:

2 comentarii la „Există o Tsukahara pentru fiecare”

  1. Ce impresionantă poveste de viaţă!
    Sper foarte mult ca optimismul Andreei să fie inepuizabil.
    Nu cred că înţelegem cu-adevărat cât îi este de greu, dar putem încerca să fim ceva mai empatici, mai puţin indiferenţi, ocupaţi, grăbiţi.

    1. @teodora
      Sunt sigur ca Andreea are caderi, pentru ca nu poate fi permanent optimista. Dar nu-i asa ca e frumos sa vezi vorbind despre viata o persoana condamnata sa vada altfel libertatea?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *