La taifas

Orice bărbat când întâlneşte marea iubire este un Don Quijote, iar ea este Dulcinea, în foarte multe cazuri bănuind sau chiar ştiind de iubirea lui.

Am citit-o cu senzaţia că Aurora Liiceanu m-a invitat într-un living căptuşit cu cărţi şi, cufundat în canapea sub aburul unui ceai verde, i-am ascultat poveştile rupte din realitate. Îmi dau seama că vocaţia dânsei merge mână în mână cu scrisul; ştie cum să manevreze cuvintele astfel încât ideea să ajungă direct la cititor, ca un trasor care nimereşte centrul ţintei.

Ce face din cartea asta un instrument util este tonul deschis şi simplu, şi mai ales regăsirea în diversele cazuri prezentate. Pe de altă parte, unul care visează să scrie, să construiască personaje, poate găsi la Aurora Liiceanu nenumărate crochiuri sau puncte de plecare.

De exemplu, iată ce îşi aminteşte cu privire la un militar:

„…un coleg a făcut un test de personalitate cu nişte militari. Printre altele – şi poate faptul cel mai uşor de interpretat -, din răspunsurile celor care făceau testul reieşea dacă sunt introvertiţi, extravertiţi, dacă se apropie de forme mai accentuate de autism, fără a duce însă cu gândul la patologii.

Militarii nu prea au acces la subtilităţi. Sunt construiţi din linii drepte. Nu trebuia să discute cu ei rezultatele testului, dar un tip, cam prea insistent şi promiţând înţelegerea psihicului uman, a cerut să i se spună cum este. Erau apropiaţi ca vârstă, deci exista un fel de familiaritate posibilă între ei, mai ales că testul era facultativ.

Colegul meu a început cu acest factor, de introversiune-extraversiune. I s-a spus că nu prea e comunicativ, că nu este foarte atras de oameni şi nici dornic să comunice, i-a spus cum putea el să-i explice unui profan cam ce este un tip introvertit. Militarul l-a ascultat cu atenţie, era tare curios să i se spună ce fel de tip este, şi după ce colegul meu a terminat de vorbit, fără a lăsa să se înţeleagă că este bine să fii într-un anume fel, militarul l-a privit stupefiat, nemulţumit chiar, şi i-a spus cu o iritare controlată că el nu este deloc astfel, că nu e nimic adevărat din ce i s-a spus şi a încheiat cam aşa: „Vezi-ţi, dragă, de treabă! Eu nu sunt deloc aşa, eu sunt un tip simpatic!”.

Sunt o mulţime de întâmplări care „bat filmul”, foarte multe situaţii casnice pe marginea cărora îmi imaginez că se bârfeşte pe toate scările blocurilor din România şi nu numai. Pe marginea întâmplărilor (cu privire la dragoste, amănunte biografice, destin, timp etc.), se dezvoltă şi întrebările, lăsate uneori deschise: „Să credem oare că dorinţa îşi pierde din splendoare îndeplinindu-se?”.

Lectura este relaxantă, aşadar cartea este recomandabilă şi pentru deplasări. Pe alocuri, psihologia se îmbină cu umorul, ca în episodul cu „gaşca” de militari care iau cu asalt o plajă de nudişti. Mă întreb dacă vreunul dintre acei militari vor pune vreodată mâna pe cartea Aurorei Liiceanu.

Citeşte şi:

0 comentarii la „La taifas”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *