Lucescu

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Personajul i-a supravieţuit scriitorului. Ioan Chirilă a scris despre Mircea Lucescu tânărul, antrenorul de echipă naţională şi românul de pe banca lui Internazionale Milano. Nu a mai apucat să-şi completeze volumul cu trofeele câştigate de Mircea în Turcia şi Ucraina şi parcă mă încearcă regretul faţă de imposibilitatea de a-l vedea pe Chirilă vorbind despre Lucescu astăzi, când este clar antrenorul român al momentului, indiferent de ce spun unii sau alţii cu privire la aranjamentele pe care se presupunea că le-ar fi făcut înainte de 89. Personajul Mircea Lucescu se joacă în continuare pe paginile imaginare ale volumului pe care Ioan Chirilă nu a mai apucat să-l completeze. Iată câteva idei mai interesante din cartea republicată în 2009 de „Gazeta Sporturilor”. Apropo, ce se mai întâmplă cu integrala Ioan Chirilă?

–                      În urma unui meci, Elveţia-România 7-1, Petre Gaţu, cronicar de fotbal nu a mai avut voie să scrie despre „sportul rege”. În felul ăsta, s-a hotărât să-şi îndrepte fiul către handbal. Şi, uite-aşa, Cristian Gaţu, fiul lui Petre, a ajuns „un Dobrin al handbalului”.

–                      Mircea Lucescu a fost la o selecţie la CCA (Steaua de azi) pe când avea 12 ani. Antrenorul Romeo Catană l-a văzut mic şi slăbuţ, şi l-a trimis în poartă. Cum echipa lui Mircea juca foarte bine pe atac, portarul nu s-a remarcat, iar Lucescu avea să-şi plimbe răzbunarea faţă de Steaua de-a lungul întregii cariere.

–                      În 1979, când Corvinul, echipa pe care o antrena, a retrogradat, Lucescu a simţit miracolul: hunedorenii, furioşi din cauza situaţiei echipei, nu l-au huiduit, ci i-au scandat numele.

–                      La începutul anilor 80, Lucescu era unul dintre cei mai moderni antrenori români. Citea tot ce-i cădea în mână şi aplica la antrenamente cele mai noi metode. De pildă, pentru a creşte combativitatea jucătorilor săi, el i-a pus să joace rugbi, zece la zece pe o jumătate de teren. „La început s-a lăsat cu nasuri şi buze sparte, dar nu peste mult timp fiecăruia îi plăcea să intre la bătaie”, a povestit Ioan Chirilă.

–                      Ce spunea Mircea Lucescu în septembrie 1982: „…aerul în fotbal înseamnă timp. Un antrenor care nu are timp e uşor de înlăturat. La fotbal e ca la o şedinţă de partid. Prezidiul e grav, îţi vine rândul, ştii că ai un minut sau două, că totul depinde de cum ai să începi… Uneori totul depinde de chiar primul cuvânt pe care l-ai ales, iar la fotbal ai un prezidiu de 60 sau 70.000 de spectatori, care te judecă aspru şi au dreptul să te judece”.

–                      În urma victoriei României la Stockholm, 1-0 în iunie 1983, gol Cămătaru, Ioan Chirilă a produs una dintre cele mai frumoase relatări: „Încerc să strig o cronică, un fel de dicteu suprarealist, pentru că această victorie a unei echipe care avea capul pe butucul ghilotinei nu mai poate fi scrisă cu pixul sau bătută la maşină”.

–                      În timpul Cupei Mondiale din 90, înaintea optimilor, Jenei şi Dinu au plecat la Bucureşti. Ioan Chirilă a scris motivele pe care le-a invocat ulterior Jenei pentru acea deplasare: 1) să aducă nişte mingi pentru echipa naţională; 2) să urmărească examenul de treaptă al fetei sale dintr-a opta într-a noua. I-aş lua interviu lui Jenei chiar şi numai pentru a-mi da o explicaţie plauzibilă pentru acel episod.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *