Coborârea de pe cruce

Pot fi subiectiv atunci când scriu despre Florina Ilis pentru că este unul dintre primii scriitori români contemporani pe care i-am descoperit cu plăcere în urmă cu câţiva ani, atunci când m-am apucat serios de citit literatură română post-ceauşistă. De aceea, suport orice critică şi să ştiţi că nu mă intimidaţi dacă vă miraţi când susţin că romanul pe care tocmai l-am terminat, „Coborârea de pe cruce”, mi se pare unul dintre cele mai bune publicate în România după 1989. Da, scrie fără punct, cu îndrăzneală nebună, aş zice, şi da, „Cruciada copiilor” a fost cea mai discutată carte a doamnei Ilis, dar uite că pe mine m-a impresionat mai tare romanul ăsta, dincolo şi de „Chemarea lui Matei” sau „Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit”, ale căror subiecte, sincer vă spun, mi le amintesc cu greutate. Aşadar, „Coborârea de pe cruce”. Din nou fără punct, aşa cum foarte frumos scria Saramago…

Îmi amintesc amuzat cum am dat la corectat o proză scurtă – exerciţiu pe stilul Florinei Ilis, iar o doamnă de la corectura ziarului la care lucrez mi-a înapoiat paginile înroşite, intrigată chiar că am fost în stare să predau un material cu atâtea greşeli de punctuaţie. Cred că e o problemă de simţuri şi de gust. Dacă intri în ritmul cărţii, te farmecă. Dacă nu, ai impresia că scriitorul respectiv îşi cam bate joc şi de tine şi de orice normă gramaticală.

În fine, ziceam că romanul ăsta este unul dintre cele mai bune… De ce? Păi, în primul rând pentru că vorbeşte despre condiţia artistului în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Citiţi fragmentul care urmează. În el este vorba despre un pictor, Theo, care-şi exprimă tensiunea în faţa unei noi lucrări. În loc de pictor, poate fi orice artist:

Pe prispa casei de oaspeţi în noaptea de vară îmi fumez tot pachetul de ţigări, cu lăcomie, cu încrâncenare, cu trufie, să fie oare orgoliul acesta prostesc piedica de care mă lovesc mereu în tot ceea ce fac?! nu-mi iese nimic când pictez, pentru că nu am răbdarea umilinţei?! Mă grăbesc să acopăr cât mai repede pânza de culori, convins că ceea ce va ieşi din mâinile mele trebuie să-i uimească pe ceilalţi şi nu va semăna cu nimic până atunci văzut, nu fac schiţe, dispreţuiesc compoziţia, mă arunc direct în culoare, nu şterg, nu revin, pun totul dintr-o dată şi, când termin, mi-e imposibil să recunosc că tot ceea ce am lucrat cu atâta ardoare n-are nici cea mai mică valoare artistică, smulg de pe suport pânza încă neuscată şi-o sfâşii cu dinţii, mă arunc apoi ca un dement între oameni, nu fac decât să-i sperii ca un câine rău zburătăcind un stol de păsărele şi-mi spun, consolându-mă pentru o vreme, n-a venit încă timpul!

Daniel citeşte jurnalul lui Theo, un pictor angajat să picteze o biserică. Pe măsura trecerii timpului şi, înainte de a termina biserica, Theo orbeşte şi pictează intuitiv cu ajutorul lui Daniel. Când este aproape de a termina, cade de pe schelă, fără să ştie că o comisie va judeca posibilitatea ca pictura lui să fie ştearsă de pe pereţi pentru că nu corespunde canonului.

Daniel, ducându-te la mănăstire nu faci decât să fugi de lume, vrei să te păstrezi curat la suflet şi la trup, dar sfinţenia se câştigă clipă de clipă în lupta cu păcatul, nu se păstrează ca o relicvă…

Asta îi spune Theo lui Daniel, chiar dacă la rândul lui a ales calea izolării de lume în urma unei poveşti de dragoste eşuate. „…Am crezut întotdeauna că, făcând loc credinţei, m-aş anula pe mine ca artist, că aş abdica de la propriul meu destin, un credincios e total lipsit de destin!”, mai zice Theo, care pictează scenele biblice într-un stil original: personajele au feţele modificate, uneori inspirate din cultura modernă (un apostol poate avea chipul lui Michael Jackson, de pildă) şi, întotdeauna, ochii lor sunt mascaţi de ochelari negri.

Cartea asta fie te prinde de nu o mai poţi lăsa din mână, fie îţi vine s-o arunci după câteva pagini. Eu o recomand cu mare căldură şi îi sfătuiesc pe cei care o găsesc s-o citească aşa cum ar citi gândurile unui grup de oameni din tramvai. Pentru că acesta este stilul fără punct, acum zice Daniel ceva, apoi spune Theo şi, fără să simţi, eşti introdus într-o povestire în ramă şi, iarăşi, în altă ramă…

Florina Ilis, „Coborârea de pe cruce”, Cartea Românească, 2006

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *