Octavian Bellu: „Sportivii trebuie să fie ca militarii unui comando”

  •  
  •  
  •  
  •  

Cu Octavian Bellu poţi să discuţi despre gimnastică, dar şi despre Dumnezeu, Eminescu sau Ştefan cel Mare. Putea să ajungă medic, dar a ales să devină antrenor în sportul în care nu există adversari, ci doar parteneri de competiţie. Iar alegerea a fost excelentă: astăzi figurează în Cartea Recordurilor drept „cel mai de succes antrenor din lume”.

 

– Domnule Bellu, aţi vrut să deveniţi medic, dar câţiva colegi de la gimnastică v-au convins să alegeţi admiterea la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Astăzi aţi alege la fel?

– Mi-e greu să îmi închipui că dacă aş fi fost medic aş fi avut aceleaşi performanţe. Cu siguranţă că perseverenţa, ambiţia şi alte calităţi care m-au ajutat să obţin rezultate în gimnastică mi-ar fi fost de folos şi în domeniul respectiv. Rămân la părerea că este extrem de important să ai vocaţie pentru ceea ce doreşti să faci… Eu mi-am dorit să fiu medic, m-am pregătit să devin medic, dar nu ştiu dacă aş fi avut şi vocaţie. Iar revenind la întrebare, n-aş putea fi decât subiectiv, pentru că sunt atâţia ani de performanţă, atâtea bucurii…

– Ce v-aţi fi ales din medicină?

– Probabil aş fi respectat principiul lui Hipocrat, „Primum non nocere”, deci în primul rând aş fi încercat să nu fac rău. Dacă aş fi reuşit să fac şi bine sau să fac performanţă în medicină, aş fi fost cu atât mai mulţumit. Cred că m-aş fi îndreptat către lucruri legate de anatomia umană, însă nu ştiu dacă aş fi fost chirurg. Chirurgul pentru mine este un om cu totul ieşit din comun, un om excepţional, cu nişte calităţi extraordinare. Mi se pare că este cu totul excepţional ce fac chirurgii, indiferent de domeniul lor de activitate sau de specialitatea pe care o au. Ca să fiu foarte sincer cu dumneavoastră mi-ar fi plăcut să aduc copii pe lume. Să aduci un copil pe lume, să vezi viaţa cum izbucneşte spectaculos şi să auzi acel prim scâncet al copilului mi se par lucruri excepţionale, mai ales că, fiind vărsător, am această latură, spun eu, romantică, mai aproape de poezia vieţii decât de realitatea de zi cu zi, atât de frustă, atât de crudă.

 

– Cum se împacă sensibilitatea dumneavoastră cu statutul de antrenor?

– Foarte bine. Antrenorul este prin esenţă în primul rând un pedagog, care trebuie să aibă o capacitate mai mare decât alţii de a comunica nu numai cu copiii, ci şi cu adolescenţii. Ca antrenor, trebuie să ai o sensibilitate şi o capacitate de a înţelege ceea ce gândesc copiii la diferite vârste, să reuşeşti să te apropii de sufletul lor, să găsească în tine un prieten. Trebuie să găseşti calea prin care şi sportivul să vadă că există un interes comun şi că antrenorul face ceea ce face, inclusiv partea aceea de severitate, în beneficiul sportivului şi al devenirii lui ca mare campion. Această suprapunere de interese trebuie să fie foarte evidentă pentru sportiv. Altfel, el simte că este forţat să facă un lucru pe care îl consideră la un moment dat exagerat.

„Nu suntem un popor sportiv, suntem un popor consumator de sport, dar eventual din fotoliu, cu o bere… Cei din ţările nordice care fac sport ca şi cum ar merge la serviciu sau s-ar spăla pe dinţi. La ei, mişcarea a intrat în cotidian. La noi, e departe de a fi un lucru normal”.

– Este lotul de gimnastică un fel de subunitate din armată?

– Ar fi simplu să spun foarte rapid că eu sunt generalul, iar sportivele, soldaţii. Nu, în timpul antrenamentului există desigur un comandant, cel care stabileşte programul, ce trebuie făcut la fiecare schimb, stabileşte împreună cu colectivul etapele de pregătire şi obiectivele, dar în timpul concursului antrenorul rămâne în umbră, iar sportivul este singur pe aparat.

– Ca soldatul în faţa inamicului…

– Am putea spune că inamicul sportivului este aparatul… Mereu m-am ferit să folosesc chiar şi cuvântul adversar. În competiţie nu sunt adversari, sunt parteneri de competiţie, mai ales că gimnastica, prin specificul ei, nu pune sportivii în situaţia de a avea contact. Gimnastica este un sport aerisit, fiecare sportiv este cu propria lui pregătire capabil sau nu să prezinte ce ştie el mai bine. În gimnastică, foarte puţini sportivi îşi urmăresc partenerii de competiţie. Sportivii trebuie să fie ca militarii unui comando, capabil să funcţioneze la cel mai înalt nivel, indiferent în ce sală se desfăşoară competiţia, pe ce continent, pe ce meridian, la ce temperatură, pe ce lumină, indiferent de numărul spectatorilor din tribună…

„Prefer sportivii cu talent mai puţin, dar cu o capacitate de muncă foarte mare şi cu o rezistenţă mare la efort. Sunt calităţi pe care le poţi descoperi la un sportiv extrem de perseverent, de atent la ceea ce spui şi nu le găseşti la un sportiv căruia indicaţiile îi trec pe la ureche şi care priveşte totul ca un lucru extrem de uşor de realizat. Când vine competiţia, cel foarte talentat are surprize neplăcute, pe când cel mai puţin talentat, dar care a învăţat ce are de făcut şi a fixat foarte bine, îţi aduce mai mari satisfacţii, pentru că este ca un soldat foarte sârguincios, care a fost foarte atent la comenzi”.

– În 2005, după 24 de ani de antrenorat, aţi renunţat să mai coordonaţi activitatea lotului olimpic de gimnastică feminină. Ulterior, aţi fost consilier prezidenţial şi preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport, iar acum sunteţi din nou alături la lotul de gimnastică. Care ipostază vă prinde mai bine?

– Profilul meu este clar cel de antrenor. Am văzut ce este interesant în administraţie, dar am luat contact şi cu limitele. Mi-am satisfăcut şi această curiozitate, să văd ce se poate face în administraţie. Din păcate, nu foarte multe. Senzaţia pe care am avut-o, că pot schimba ceva, a fost atenuată, pentru că, de unul singur, oricât de bine a-i fi intenţionat, nu poţi, dacă nu coagulezi preocuparea tuturor instituţiilor care au de rezolvat probleme din sport.

Autor foto: Cătălin Ovreiu

– La ultimul Campionat Mondial, echipa a terminat pe locul IV. Avem şase să intrăm în primele trei echipe la Jocurile Olimpice din 2012?

– Normal ar fi să revenim… Decalajul dintre noi şi echipele din faţă (China, Rusia şi SUA) a fost mare la ultimele Mondiale şi s-a tot mărit în ultimii ani. Ne atrenăm în fiecare zi să încercăm ca această diferenţă să fie cât mai mică şi hotărâtoare în sensul unei medalii pe echipe la Jocurile Olimpice să rămână momentul concursului şi forma punctuală a sportivelor. Încercăm.

– Vorbind despre modele, vă declaraţi respectul faţă de Gheorghe Mătuşa, profesorul dumneavoastră din liceul de la Ploieşti. Ce avea deosebit?

– Acum nu mai este în viaţă, dar l-am urmărit până la o vârstă respectabilă şi niciodată nu şi-a pierdut ţinuta, atitudinea. Nu a neglijat mişcarea, pe care şi-a impus s-o facă zilnic. Era un om extraordinar de pasionat de ceea ce făcea. Pentru el, ora de educaţie fizică nu era cu nimic mai prejos decât ora de română, chimie sau matematică. M-a impresionat seriozitatea cu care-ţi ţinea lecţia, modul în care o pregătea, cum comunica cu noi, modul în care îşi argumenta afirmaţiile. Ne-a făcut să înţelegem că sportul, ca şi respiraţia sau alimentaţia, face parte din acele necesităţi vitale ale unei vieţi normale.

– Aţi dat cuiva vreun interviu fără să fiţi întrebat de Bela Karoly?

– Da… Au fost însă foarte multe interviuri în care nu am fost întrebat de Adrian Goreac sau de alţi antrenori de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Cu Bela am o relaţie foarte bună, suntem prieteni. De pildă, Fundaţia Casa Campionilor i-a premiat pe Bela şi pe Martha pentru perioada în care ei au făcut performanţă pentru România. E păcat să-i uităm pe cei care şi-au marcat trecerea pe la lotul de gimnastică prin performanţe excepţionale.

– Aţi răspuns odată unui reporter că vă temeţi cel mai mult în viaţă de Dumnezeu. De ce?

– Cred că cel mai bine este nu să afirmi acest lucru, ci să fii convins de el. Păstrăm această tradiţie, pentru că aşa am fost educaţi de părinţi, în respectul pentru Dumnezeu, şi toţi ne temem de judecata de apoi. Acolo nu mai există nici influenţe care să schimbe decizia, nu există nici recurs şi nici condamnare cu suspendare.

– Ştiu şi că vă place să citiţi. Mai ales cărţi cu subiect istoric.

– Am fost atras de modul în care se scrie istoria. Am şi termen de comparaţie. Vârsta îmi dă această posibilitate. O istorie am învăţat eu în şcoală, o istorie a învăţat fiica mea şi mă uit acum în cărţile de istorie şi văd foarte multe lucruri care din punctul meu de vedere duc la confuzii. În plus, din păcate suntem din ce în ce în ce mai tentaţi, pe direcţia demitizării, să prezentăm din viaţa lui Ştefan cel Mare latura amoroasă mai mult decât activitatea sa ca domnitor, la Eminescu să privim problemele lui de sănătate înaintea scrierilor, iar pe Blaga să îl analizăm prin prisma problemelor lui politice. Cred că a citi o carte, a te informa, ţine tot de educaţie şi de pretenţia faţă de tine însuţi.

Ce va face după Jocurile Olimpice din 2012? „E şi pentru mine un semn de întrebare. Ajung la o vârstă care solicită o altă stare, o altă preocupare pentru sănătate. Nu are rost să te eternizezi într-o postură din aceasta. E bine ca generaţiile tinere de antrenori să aibă loc să-şi pună în valoare talentul şi să-şi manifeste dorinţele.

– Dacă vi s-ar scrie povestea vieţii, ce titlu i-aţi da?

– La asta nu m-am gândit… Poate un titlu foarte banal: „Şi eu am putut”.

 

– Ce-aţi schimba la dumneavoastră, dacă aţi putea?

– Vârsta. Dacă aş putea să mă întorc în timp, probabil aş corecta unele lucruri pe care fie nu am avut timp să le fac, fie nu le-am făcut la nivelul de pretenţii de acum. Probabil am mai şi supărat pe unii, am mai şi greşit în luarea unor decizii, dar în general nu regret ce am făcut, m-am străduit să fac numai lucruri bune. Poate e o glumă puţin cam macabră, dar mi-ar plăcea ca, după ce se va întâmpla trecerea în cealaltă stare, să pot ieşi la sfârşitul săptămânii să iau ziarele şi să văd ce s-a mai întâmplat. Sunt conectat la evenimentele din ţară şi străinătate şi interesat să văd cum evoluează lumea, de aceea am bunul obicei de a citi aproape toate ziarele şi de a-mi forma o opinie proprie.

Despre viaţa ca militar în termen redus:

„Am urmat stagiul militar în 1974, la Medgidia, la infanterie. Am avut şansa de a mă afla în preajma unor oameni extraordinari. Chiar dacă a fost cu termen redus, am făcut o armată adevărată, cu tot ceea ce înseamnă ingredientele ei, am stat şi pe la Babadag, prin tranşee, am făcut absolut tot ceea ce alţii făceau într-un an şi patru luni cât era armata normală. Această perioadă, într-o formă sau alta, lipseşte tinerilor de astăzi. Era printre puţinele forme nu neapărat de a disciplina, dar de a obişnui tinerii cu o anumită rigoare şi, mai mult decât atât, era printre puţinele filtre legate de starea de sănătate”.

– Cu Nicolae Forminte, fostul antrenor coordonator al lotului, în ce relaţie sunteţi?

– Foarte bună. El a plecat din dorinţa de a încerca altceva, noi (n.red. Octavian Bellu şi Mariana Bitang) am venit să ajutăm la lot, nu am solicitat niciun fel de indemnizaţie sau alte avantaje materiale. Chiar am venit să-l ajutăm şi nu pot să discut o hotărâre pe care a luat-o independent de prezenţa noastră. De altfel, nici nu suntem plătiţi pentru ce facem. Domnul Forminte nu este nici primul, nici ultimul antrenor de lot care a hotărât să plece.

– Sunt convins că şi în timp ce vorbim, cineva se gândeşte să vă propună un contract în străinătate. Cum de aţi respins toate ofertele de până acum? De ce România?

– Au fost oferte, unele foarte tentante, de pe toate meridianele… Nu am fost un vânător de salarii mari. Aş fi fost un antrenor foarte bine plătit peste ocean, dar cred că satisfacţiile n-ar fi fost aceleaşi. Sunt mulţumit că am avut sănătatea şi răbdarea, şi perseverenţa să stau atâţia ani la lot şi să acumulez atâta experienţă şi atâtea momente extrem de plăcute. Probabil am fost eu mai ataşat şi mai înrădăcinat aici în România.

Octavian Bellu s-a născut la 17 februarie 1951, în Ploieşti. A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, specializarea gimnastică, în anul 1974. Şi-a început cariera ca profesor de educaţie fizică la Valea Călugărească (1974-1978), apoi a devenit antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv „Petrolul” din Ploieşti (1978-1981). În perioada 1981-2005, a lucrat ca antrenor la lotul olimpic feminin de gimnastică, cu care a câştigat nu mai puţin de 16 medalii olimpice de aur. A adus României aproape 300 de medalii olimpice, mondiale şi europene, fapt pentru care a intrat în Cartea Recordurilor drept „cel mai de succes antrenor din lume”. În perioada 2005-2006, a fost consilier de stat la Administraţia Prezidenţială, după care a fost preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport. Din 2010, a revenit la lotul olimpic feminin de gimnastică şi ocupă funcţia de director al Academiei de Excelenţă a Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

Publicat în “Observatorul militar” din 9 februarie 2011. Foto: Cătălin Ovreiu.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Octavian Bellu: „Sportivii trebuie să fie ca militarii unui comando””

  1. Sint curios cat i-or fi dat americanii (sau chinezii) sau si americanii si chinezii pentru ca sa nu mai antreneze si astfel sa mai prinda si ei ceva medalii pe la competitiile majore… … …

  2. Pai nu cred ca Octavian Belu e tipul de om si de antrenor care sa renunte la profesie. Si daca n-ar fi renuntat (dintr-un motiv ori altul, sa zic) ar fi scos in continuare campioane. Asa… … … Mai apuca si altii sa castige aur, argint sau bronz…

    1. @Dragos B
      Sunt de acord cu tine cand spui ca Bellu nu poate renunta la profesie. De asta s-a intors dupa ce a gustat putina politica. Poate toti avem in viata un moment cand vrem sa incercam altceva. Dar de aici pana la a-l banui pe Bellu de aliante din astea “interesate” cred ca este drum lung. E genul de gandire tabloida la care n-am cum sa aderez.

  3. Ei, ce zici de ‘rezultatele’ recente ale gimnasticii?

    Mai, eu nu-l acuz pe Octavian Belu. Dimpotriva. El a castigat tot ce se putea castiga asa ca daca a putut sa-i lase si pe altii sa castige, bravo lui. Daca a primit bani pentru ca sa nu mai antreneze, foarte bine. Si asa a fost mult prea prost platit fatza de valoarea lui. Care valoare, mai exact lipsa ei din gimnastica noastra, se vede din plin acum.

    1. @Dragos B
      Nu stiu daca este lipsa de valoare, dar sunt aproape sigur, si din ce imi aduc aminte in urma discutiei cu domnul Bellu, ca dincolo de valoare conteaza seriozitatea in pregatire. Sportivele de astazi nu mai pot fi imunizate atat de usor impotriva tentatiilor.
      Pe de alta parte, daca e sa le gasesc o greseala antrenorilor Bellu si Bitang, cred ca revenirea Catalinei Ponor ar putea fi inclusa la capitolul asta. Chiar daca ea a fost una dintre evidentiate. Ma intreb cum se uita fetitele alea la Catalina (care este acum femeie in toata firea), ce discuta cu ea, cum isi privesc dezvoltarea carierei etc.? Pentru armonia grupului, poate ar fi fost mai bine ca Ponor sa nu revina (cred eu, ca unul care priveste din exterior). Altfel, ma intorc la prima idee, a face astazi un lot de gimnaste care sa se bata cu SUA, China sau Rusia mi se pare o aventura daca tinem cont de banii pe care-i bagam noi in sport fata de ceilalti. In alte vremuri, mai mergea cu alte genuri de motivatie, nu si acum. Acum e doar profesionism si, de multe ori, in mintea acelor fetite isi fac locul, probabil, intrebari care-l framanta pe orice tanar de la noi.

  4. Ma refeream la lipsa de valoare in ansamblu. N-am vrut sa spun ca sportivii n-ar avea valoare (intrinseca). Valoare care este data exact de antrenori (de fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine a fost mai mult decat antrenor) precum Octavian Belu.

    Cum-necum, cat a fost domnia sa, chit ca nici atunci n-au prea fost bani, s-a facut ce s-a facut.
    In contextul discutiei despre militari si comando, domnia sa a fost si generalul si sergentul care au facut treburile sa iasa grozav.

    A fost leul din zicala mai bine o armata de magari condusa de un leu decat invers.

    Uf!

    1. @martha
      Daca tin cont de faptul ca Bellu e in Cartea Recordurilor datorita numarului de medalii, as raspunde ca nu. Daca ne limitam doar la gimnastica, as raspunde ca nu. Daca extindem si la alte sporturi, nu stiu, sunt alte criterii care intervin. Cum comparam antrenorii din sporturi diferite?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *