Groapa

  •  
  •  
  •  
  •  

Două planuri epice. Unul cu Stere, cârciumarul, care se mută la periferia Bucureştiului, în mahalaua Cuţaridei, unde urmează să se ridice un nou cartier. Celălalt, cu Bozoncea, tâlharul, şi banda lui de hoţi. Lumea lui Stere şi lumea lui Bozoncea. Puteau fi două romane – Barbu chiar s-a gândit la soluţia asta – dar a ieşit unul singur, cu cele două planuri, sensibil legate de elementul comun, groapa, locul în care se aciuează tâlharii lui Bozoncea şi în jurul căruia se ridică mahalaua. Un roman rescris de vreo 13 ori, apărut în 1956, la începutul cenzurii comuniste, cu un lexic neaoş bogat şi o dezvoltare ciudată, atipică. „Groapa” e mai mult un dosar de nuvele, decât nuvela în sine. Nu e un roman clasic, în sensul unei acţiuni care curge firesc după etapele povestirii, ci mai degrabă o adunare de imagini legate după anumite chei care dau unitate. Aş fi putut sări peste câteva capitole, fără a pierde ideea sau acţiunea romanului, capitole în care personaje secundare intră în prim-plan, dar dacă le-aş fi sărit n-aş fi ştiut ce pierdeam. Cum e, de exemplu, fragmentul cu nea Fane, autopsierul, care mărturiseşte din trăirile zilnice de la morgă:

„Acu’ i-am lăsat să doarmă. Sunt mulţi. Până le vine rândul, mai aşteaptă. E muncă mare şi la noi, ce crezi dumneata? Dimineaţa, cum mă duc, deschid fereastra. „Ei, cum aţi dormit, fraţilor?”, îi întreb. „Bine? Nu v-a fost frig?” Ei, nimic. Mă spăl. Îmi iau halatu’, îmi vine ajutorul. Îl întreb; „Cum crezi, Vasile, că stă fierea-n ăsta?” Mortu’ pare cumsecade. Mă uit la buzele lui. Câte muieri o fi pupat? (…)

Câtă frumuseţe strânge cucoana asta, moartea!… Pe ea ar fi trebuit s-o ia Dumnezeu întâi. Că mă uit câteodată: ce maşină-i trupu’ ăsta al nostru! Ţi-e milă să strici ceva. Totu-i la locul lui, ca şuruburile la locomotivele dumitale. Păi, să vezi creierii, tăticule, să vezi cum stă inima-n dumneata, bereşugul, arhitect a fost Dumnezeu! Şi-n carnea şi-n sângele ăsta e ascuns şi binele, şi răul. Să putem să ştim cum să-l scoatem…”

Eugen Barbu, „Groapa”, Curtea Veche Publishing, 2010

Citeşte şi:

0 comentarii la „Groapa”

  1. Într-adevăr, lexicul e foc de mişto. Nici o frază banală, plouă cu termeni savuroşi. Creează astfel o Cuţaridă pitorească şi personaje unul şi unul.
    Neapărat de (re)citit! 🙂

    1. @Teodora, Monica Tarta
      Atat lexicul, cat si ce se intampla in Romania prezentului, fac din “Groapa” lui Barbu un roman actual. Nu s-a schimbat prea mult fondul nostru in vreo 80 de ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *