Aleph

  •  
  •  
  •  
  •  

Povestesc oameni vrednici de încredere (dar numai Allah ştie tot) că în vremurile străvechi a fost în insulele Babiloniei un rege care şi-a adunat arhitecţii şi magii şi le-a poruncit să construiască un labirint atât de încâlcit şi de subtil, încât bărbaţii cei mai înţelepţi nu se încumetau să intre, iar cei care intrau se pierdeau. Construcţia era un adevărat scandal, căci umilirea şi miracolul sunt acte îngăduite lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. După o vreme, veni la curte un rege al arabilor, iar regele Babiloniei (pentru a-şi bate joc de naivitatea oaspetelui său) îl puse să intre în labirint, unde acesta rătăci, înjosit şi umilit, până la lăsarea nopţii. Atunci imploră ajutorul divin şi găsi ieşirea. Buzele lui nu rostiră nicio învinuire, dar îi spuse regelui Babiloniei că el are în Arabia un labirint cu mult mai bun şi că într-o zi, cu ajutorul lui Allah, i-l va arăta. Apoi se întoarse în Arabia, îşi strânse căpitanii şi pe comandanţii cetăţilor şi invadă regatul Babiloniei, iar soarta îi fu atât de prielnică, încât nu lăsă piatră peste piatră, îi împrăştie pe oşteni şi-l făcu prizonier pe însuşi regele. Îl legă pe spinarea unei cămile iuţi şi-l duse în deşert. Călăriră timp de trei zile şi îi spuse: „O, rege al timpului şi substanţă şi cheie a veacului! În Babilonia ai vrut să mă pierzi într-un labirint de bronz cu multe trepte, ziduri şi uşi; acum, Atotputernicul a îngăduit ca eu să ţi-l arăt pe al meu, unde nu sunt trepte pe care să le urci, nici uşi pe care să le forţezi, nici obositoare galerii pe care să le străbaţi, nici ziduri care să-ţi oprească paşii”.

Apoi îi desfăcu legăturile şi-l părăsi în mijlocul deşertului, unde regele Babiloniei muri de foame şi de sete. Gloria să fie cu Cel ce nu moare.

 

Povestirea se cheamă simplu „Cei doi regi şi cele două labirinturi” şi este una din cele 17 proze scurte strânse în „Aleph”. Fiind primul meu Borges, l-am trăit cu senzaţii stranii, chemări către delăsare sau, dimpotrivă, către „mamăăă, ce tare e!”. Mi s-a părut prea pretenţios atunci când face jdemii de trimiteri către tot felul de enciclopedii şi filosofii antice, dar genial prin construcţie şi gestionarea detaliilor. Plus că m-a făcut să recitesc nişte texte ca pe intrigi poliţiste, numai ca să mă conving de perfecţiunea logicii lui. Apoi, ce să mai, m-a determinat să mă simt puţin borgezian, mai ales atunci când, într-o gură de metrou s-a lipit de mine un cetăţean ceva mai bronzat decât media şi m-a întrebat cu densitate maximă pe secundă despre profesie, familie şi scopul călătoriei. Când a vrut să-mi afle vârsta, i-am spus cu doi ani mai puţini decât mă trădează buletinul (şi-aşa arăt mai tânăr decât anii, aşa că am presupus că nu i se va părea exagerată minciuna). Aşa mult?, m-a întrebat oarecum indignat. Pari mai tânăr. Mda… Şi-am fost tentat să mă dau şi mai borgezian şi să-i spun o poveste despre mine, cel care n-am fost niciodată, dar n-am făcut-o, ci am dialogat despre viaţă (el, dublu-n ani, a făcut puţin pe „ascultă la mine, că tu n-ai trecut prin ce-am trecut eu”) câteva staţii până când am coborât, nu înainte de a-i întinde mâna nici eu nu ştiu de ce, poate satisfăcut de faptul că reuşeam să mă desprind de el sau poate că încă mai eram marcat de posibilitatea de a discuta atât de mult cu un om căruia nici măcar nu-i aflasem numele. În ce priveşte aburul de îngrijorare care mi-a trecut pe la nas în cele câteva minute ale călătoriei, acum, după lectura „Aleph”-ului, îmi dau seama că, atunci când am privit înapoi către metroul care pleca din staţie, mintea mea nu s-a comportat altfel decât a personajului lui Borges urmărit de câţiva indivizi care vor să-l ucidă şi pe care personajul îi visează noapte de noapte, până când indivizii apar în camera lui, vis sau realitate?, iar el le întoarce spatele, vrând parcă să doarmă mai departe, dar este ciuruit de gloanţele criminalilor (din vis sau din realitate?).

Jorge Luis Borges, „Aleph”, Polirom, 2011

 

Citeşte şi:

0 comentarii la „Aleph”

    1. @radu
      Ma gandeam ca domnul respectiv nu intrase in vorba cu mine neintentionat. La o alta statie, se puteau aseza langa noi niste “prieteni”. Si e doar o presupunere. Dar cate nu gazduieste mintea?

  1. Eu nu am putut să o citesc. Îmi venea să adorm cu ea în mână, iar când eram atentă îmi venea s-o închid, să o bag în geantă și să nu o mai deschid niciodată. Cele câteva povestiri pe care le-am citit mi s-au părut un șir nesfârșit de cuvinte și atât. Nici o trăire, nimic.

    1. @ionuca
      Cam asa a fost si in cazul meu. Ma simteam ca un motor care are parte de un carburant prost. Cand mergeam uns, cand ma inecam cu nervi.

  2. Probabil asa m-as fi gandit si eu. Desi, pe undeva, candva, nevoia de relationare obisnuia sa fie fundamentala. Uneori oamenii (cred ca) vor sa se convinga ca inca mai sunt umani si arunca o iță încoace, una incolo, încercând sa creeze punți…Sigur că noi devenim suspiciosi dar tind sa cred ca omul acesta a coborat mai fericit din metrou decat era cand urcase…imho

  3. Pingback: joc divin, lila

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *