Tânărul José confirmă

  •  
  •  
  •  
  •  

Francisco Lazáro a fost un sportiv portughez care a decedat după ce a alergat 30 de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm. Pornind de la acest personaj, José Luís Peixoto a construit o cronică fictivă de familie care vine să confirme un talent uriaş. Peixoto este astăzi, după moartea celuilalt José celebru, Saramago, liderul literaturii portugheze.

„Cimitirul de piane” este cel de-al doilea roman al lui Peixoto. Iar dacă primul, „Nici o privire”, i-a adus Premiul Saramago în anul 2001 şi o îmbrăţişare din partea marelui José, iată că tânărul scriitor (36 de ani) vine cu o poveste cel puţin la fel de intensă, o istorie despre dragoste, moarte, naştere şi căsnicie.

Romanul este structurat pe felii narative pasate între alergătorul Francisco Lazáro şi tatăl acestuia. Familia Lazáro deţine un atelier de tâmplărie în cartierul Benfica din Lisabona, iar în spatele atelierului se află acest „cimitir de piane”, un loc misterios, spaţiu în care se păstrează şi se repară piane defecte, dar şi adăpost al iubirii secrete şi al trădării familiale. Un aspect foarte interesant: tatăl lui Francisco povesteşte şi dincolo de moarte despre evenimente care au avut loc până la cursa fiului său, iar Francisco relatează experienţa maratonului, kilometru cu kilometru, în timp ce, la rândul său, retrăieşte, în ritmul cursei, evenimente care i-au marcat existenţa.

Juxtapunerea planurilor narative îl ajută pe Peixoto să inducă într-o eroare controlată cititorul. Există similitudini între vocea tatălui şi cea a fiului. Pe ambele planuri se vorbeşte despre naştere şi îndrăgostire. Apoi, Francisco are un frate orb, iar tatăl său are un unchi orb. Când crezi că înţelegi „care cum e”, un detaliu îţi răstoarnă perspectiva. Ni se sugerează că poate numele oamenilor sunt mai puţin importante decât faptele lor, care rezistă timpului. Existenţa ca un ciclu e o temă pe care Peixoto a folosit-o şi la primul roman şi care se potriveşte foarte bine stilului scriitorului, plin de poezie şi muzică. Peixoto parcă îşi aşază cuvintele pe portativ. La el paginile cântă.

Francisco Lazáro
Francisco Lazáro

Tatăl lui Francisco moare când i se naşte nepoata. De asemenea, Francisco moare odată cu naşterea fiului său. Generaţiile se succed firesc, moştenind pasiuni, dar şi vicii. În fiecare generaţie este un orb, un soţ violent şi o soţie înşelată. În tot acest ciclu, la un moment dat, apare un povestitor cu nevoia de purificare spirituală. Lumea însăşi este o poveste care aşteaptă să fie spusă, iar José Luís Peixoto lasă impresia că nu face decât să-l asculte şi să-i transcrie vorbele acelui om în căutare de linişte.

José Luís Peixoto, „Cimitirul de piane”, Editura Polirom, 2010

Publicat în “Observatorul militar” din 6 aprilie 2011.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Tânărul José confirmă”

  1. M-a fascinat Cimitirul de piane 🙂
    Foarte fain spus : “La el paginile cântă”!
    Am regăsit în carte trei personaje Francisco, de fapt, nu doar alergătorul şi tatăl…oricum îmi doresc s-o recitesc la un moment dat, pentru că e o carte de recitit, după părerea mea 🙂

    1. @rontziki
      De teama sa nu par pretios, am ezitat sa scriu ca seamana cu Nigel Kennedy sau Edvin Marton… El spune aceleasi povesti de cand lumea, numai ca altfel. Ca si cei doi violonisti, nonconformisti si geniali.

  2. ma pregateam si eu sa spun ca mi-a placut cum ai spus “la el, paginile canta”, insa mi-a luat-o inainte Rontziki. incantarea mea e maxima, daca ti s-a parut ca suna bine 🙂
    citeste si Nici o privire, e la fel de “cantata”…

      1. din pacate, nu stiu… dar deja ma mananca degetele 🙂 astept si eu sa se ia decizii. mai e un roman care asteapta, tot remarcabil…Livro ii zice, Carte. ar mai fi si alte scrieri, insa romanele sunt “baza”
        multumesc 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *