La 30 de ani după „ta major”

Ultima dată, l-am văzut la TV dându-i o replică în stil propriu lui Mihai Stoica de la Steaua. MM spusese după un meci Timişoara-Steaua, 0-0, că  văzuse pe teren o singură echipă. “Deşi a jucat singură, Steaua nu a reuşit să câştige”, a replicat atunci Radu Paraschivescu. A fost amabil să-mi acorde acest interviu în urmă cu aproape doi ani, într-o sală de şedinţe de la Editura Humanitas.

Radu Paraschivescu are o foarte mare calitate: indiferent pe ce faţă întoarce realitatea, din rostogolirea cuvintelor iese o poantă. Bulgărele comic prinde tot ce-i stă în cale, iar derapajele verbale şi comportamentale stau la loc de „cinste”. Una din cărţile sale, „Ghidul nesimţitului”, s-a vândut în peste 50.000 de exemplare. „Ar fi trebuit îmbunătăţită la o zi după lansare”, spune ironic scriitorul care, printre altele, a coordonat volumul „Răcani, pifani şi veterani”. În 1979, era admis la facultate şi obligat să facă armata. Nouă luni de „cantonament” la Corbu de Sus (Constanţa)…

Cum era disciplina în armată pe timpul stagiului dumneavoastră?

Ştiţi cum se spune: noi ne-am satisfăcut stagiul militar, dar el pe noi deloc. Era o formă de constrângere care intra în conceptul general al constrângerii comuniste. Am făcut armata la sfârşitul anilor ’70 şi ce am acuzat nu era atât rigoarea cazonă, cât absurdul situaţiei. Am fost ţinuţi într-un cantonament de nouă luni în care nu am învăţat nimic din ce ar trebui să-nveţe un om care face armata.

După părerea mea, armata a fost o formă de uniformizare, de tundere a personalităţilor… Trebuia să gândeşti la fel ca alţi 50 de oameni, să intri într-o cadenţă mintală extrem de păguboasă. Până la urmă, am fost o eternă grupă de serviciu. Mutam baze sportive şi ofiţeri de la Năvodari la Corbu, tăiam vinete şi cartofi, smulgeam ţelină din pământ, făceam corvezi care în mod normal nu au legătură cu pregătirea militară.

Atunci nu aveai opţiuni ca acum. Intrai la facultate, mergeai nouă luni în armată. A fost un an în care ni s-a spus „veţi citi regulamente”. Fiind infanterişti, am citit manuale de cavalerie despre poziţia pe loc repaus cu calul la mână, fapt care stârnea hohote, noi fiind filologi. Dar acolo cititul era privit cu ochi răi. Am avut cărţi confiscate şi rupte sau puse pe foc. Unele erau chiar din biblioteca unităţii, dar, mă rog, oamenii n-au ştiut că-şi dau foc singuri. Citeai regulamente, te duceai la învăţământul politic – unde se picotea – şi, în rest, exista o activitate care se numea „Cerc. Studiu. Facultăţi” unde te puteai pregăti pentru ce voiai să faci după armată. Însă nimeni nu punea preţ pe perioada aceea.

Nu se putea dribla mersul în armată?

Se putea, sigur că da. Pe caz de boală sau prin cunoştinţe. Existau băieţi de colonei sau de generali, oameni care erau prieteni cu astfel de ofiţeri, se mai găsea câte o scutire, dar eu n-am apelat la aşa ceva. Nu mi-a dat prin cap. Am fost cuminte şi conformist. După armată, am făcut facultatea, iar apoi am luat repartiţie la ţară şi am stat acolo patru ani şi jumătate ca profesor. Tatăl meu a fost ofiţer de carieră, leat cu Regele Mihai, a fost ofiţer în Armata Regală. Şi-a dat demisia la timp, că altfel îl închideau comuniştii. El ar fi putut să caute prin agendă şi să-şi găsească un fost coleg de armată, dar n-a vrut pentru că a crezut că armata de-atunci reprezenta o formă de disciplinare, de adaptare la nişte rigori. Experienţa a eşuat dramatic pentru că, după ce-am terminat armata şi a trecut prima noapte petrecută acasă, tata s-a dus la mama şi i-a zis: „Dragă, n-a ieşit nimic. Cearşaful tot nu l-a întins!”

Ştiu că în serie cu dumneavoastră a fost şi Mircea Vasilescu, redactorul-şef de la Dilema Veche. Cum vă înţelegeaţi?

Păi, cum nu s-a prins de mine armata, aşa nu s-a prins nici de el, care era poştaşul companiei. Sau de alţii… Criticul literar Tudorel Urianu, profesorul univesitar Cristian Moraru de la Greensboro, Mihnea Gafiţa, traducătorul… Şi-au mai fost. Dan Suciu, săracul, care a murit şi care promitea să fie unul dintre marii poeţi şi intelectuali. Cristi Popescu, poetul, care a murit după ’90, a fost tot cu noi. Eram o trupă OK, dar după o ironie a repartiţiei am fost puşi laolaltă cu sportul şi acolo se petreceau scene groteşti. Eram pe de-o parte oamenii cărţilor, ai studiului şi ai statului cocoşat peste un birou, pe de altă parte atleţii, campioni naţionali la diverse lucruri, şi eram obligaţi să concurăm. Dar, revenind la întrebare, pe vremea aceea nu ne doream să fim Saul Bellow sau cine ştie ce alt mare romancier, voiam doar să preluăm identitatea lui Mircea Vasilescu. Nu ştiu cum a ajuns poştaşul companiei…

Avea „pile”?

Nu, nu cred… Era un băiat arătos, politicos, şi-acuma e la fel. Au mai trecut anii, dar şi-a conservat aspectul. Arăta oarecum dandy şi a fost ales să meargă pentru corespondenţă. Ei, ce n-am fi dat să mergem noi în locul lui! Totuşi, te mai opreşti la un chioşc, mai dai boneta jos de pe cap… Era o formă de libertate provizorie la care tânjeam toţi. El era obiectul invidiei generale.

Cum a fost trecerea de la „poftim” la „ordonaţi”?

M-am adaptat, pentru că acesta este avantajul filologului: preia formule lexicale relativ repede. Problema nu era de reproducere a formulei, ci de umilinţă personală. Adică implori pe cineva să-ţi ordone. Asta era crampa noastră. Cum să-i spun unui om cu care nu am nicio legătură „ordonaţi”? Dar cine e el să-mi ordone? Era o formă de revoltă, dar numai interioară. Altfel, făceai culcaturi până la revelion.

În cartea coordonată de dumneavoastră, „Răcani, pifani şi veterani” vorbiţi despre „ta major”. Despre ce este vorba?

Erau câţiva care aspirau la statutul acesta – sergenţii majori din compania noastră formată din 54 de oameni. Trăiam cu impresia că dintre subofiţeri, sergentul major e gradul în care răutatea atinge maximul. Am avut nişte sergenţi majori răi, la modul gratuit. Nu ştiu de ce se purtau aşa, poate era un fel de invidie şi se gândeau – „e cald, ăştia o să plece la ştrand, acasă, iar noi rămânem aici!”. „Ta major” era o prescurtare de la sergent major, aşa cum „toa’ lent” venea de la tovarăşul locotenent.

Spuneaţi odată că umorul circula unidirecţional. Ce se întâmpla când devenea bidirecţional?

Păi, simplu: făceai un banc doar cu conştiinţa pedepsei pe care ştiai că o s-o execuţi. Când te trezeai spiritual, plăteai consecinţele pe loc, adică ori spălai holul şi scările, ori făceai o excursie până la copac, îţi luai salteaua în spinare şi cine ştie până unde te trimiteau. Erau tot felul de bau-bau-uri spre care trebuia să pornim… Umorul circula în cantităţi restrânse, iar copyright-ul aparţinea popotei, nu nouă.

Dacă v-aţi trezi într-o dimineaţă cu grad de maior, ce aţi face?

Aş cădea pe gânduri, adică în primul rând m-aş întreba cu ce am păcătuit. Ce decontez? Nu ştiu ce aş face. Distanţa mea faţă de armată e atât de mare încât nu mă văd cu chipiu. M-aş ciupi la început, poate totuşi e vis… Dacă ar fi adevărat, aş intra în panică, pentru că aş nimeri într-un context în care nu ştiu să mă port.

Sub semnătura dumneavoastră au apărut câteva volume în care vă remarcaţi printr-o privire socială foarte fină. Aveţi şi un roman istoric. Ce urmează?

La toamnă sper să apară un dicţionar comentat de clişee. Am petrecut mulţi ani citind presă şi uitându-mă la TV, locuri în care am observat că avem un discurs public cu înclinare profund clişeizată. Există clişee la meciuri, la emisiunile de ştiri, în critica literară, în prezentările de pe coperta cărţilor, şi fac o colecţie de vreo 150 de clişee pe care le comentez în cheie ironică. Apoi, am în vedere pentru 2010 o parte secundă la „Răcani, pifani şi veterani”, cu materiale de la „datornici”, care nu au intrat în primul volum (Andrei Pleşu, Nae Caranfil etc.). În plus, am două idei de roman. Pentru unul o să prezint un episod mai puţin cunoscut din viaţa lui Caravaggio. Celălalt este greu de conceput ca arhitectură, pentru că personajul principal e un cântec… Apoi, mai am în lucru un volum de povestiri comice despre România în tranziţie.

Aveţi mai multe feţe: scriitor, traducător, publicist, realizator de emisiuni radio. Care „mască” vă vine cel mai bine?

Cel mai bine mă simt când scriu, pentru că stau la masa mea şi nu trebuie să dau socoteală. Pot să mă plimb prin casă, să mângâi cele trei pisici, să mă-ntind, să casc şi aşa mai departe. Traducător sunt acum de nevoie. Altădată am fost de cursă lungă, dar în prezent traduc mai puţin: una-două cărţi pe an.

În romanul dumneavoastră „Balul fantomelor” profesorul Mihalcea spune: „Sunt român şi trăiesc într-o ţară haioasă… Unde singura minune e floarea-soarelui”. Care sunt minunile din viaţa dumneavoastră, domnule Radu Paraschivescu?

Sunt de acord cu personajul din carte, fără să am altă legătură cu el, decât aceea că l-am plăsmuit. Într-adevăr, una dintre puţinele minuni este floarea-soarelui, care nu e minune naţională. Împărtăşim miracolul acesta cu alte ţări, alte culturi. Nu cred că avem un spaţiu care se pretează miraculosului. Nu există miracole şi nici posibilitatea pentru ele. De ce? Pentru că e o ţară încremenită în nişte obiceiuri proaste, o ţară incapabilă de reformă şi este exact genul de bolnav care n-ar refuza internarea în spital, cu condiţia să nu se vindece. E o ţară cu o fragilitate pe care istoria o sancţionează.

Au fost şi momente de veselie, de solidaritate, de pitoresc. Poate e vorba şi de nostalgia anilor pe care nu-i mai ai. Parcă ai fi tentat să spui: mai daţi-mi nişte ani de viaţă şi vin să mai stau la voi o lună! Aş mai merge o lună în armată, dacă aş şti că prind tot distribuţia de atunci, în frunte cu comandantul, Petru Scafaru, nea Petrică. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte…

Singurul reproş îl am la adresa timpului pierdut. Anul acela nu mi-l dă nimeni înapoi. Aici e singura parte în care pe mine mă strâng pantofii. Au fost nouă luni risipite, în care am învăţat înjurături milităreşti, pe care le-aş fi putut „prinde” şi din altă parte.

Se tot fac întâlniri de la terminarea liceului, a facultăţii, dar nimănui nu i-a dat prin cap să facă o întâlnire la 30 de ani de la terminarea armatei… Îi ţin minte aproape pe toţi. Mi-l amintesc pe omul de care şi nouă ne era frică. Îl chema Liviu Filip şi era din Sibiu. Un tip arţăgos, combativ până la ripostă, negricios, cu aer nazist… În rest, îi salut cu mare simpatie pe foştii colegi de la sport.

Am contact zilnic cu ce se întâmplă în Bucureşti şi nu mă protejez, adică nu am clopot de sticlă, nu ies dintr-o incintă cu aer condiţionat, mă urc în alta cu aer condiţionat şi vin în a treia de acelaşi tip. Nu. Funcţionez în regim liber cetăţenesc… Circul cu transportul în comun. Când e foarte cald, iau taxiul.

Dan Diaconescu a jucat o ţară pe deget. A fructificat exact ce trebuia: sordidul din fiecare, tentaţia nepovestibilului, pusul poalelor în cap, fascinaţia misticoidă… A reuşit să-şi subjuge o populaţie captivă atitudinilor deşănţate şi comportamentului nevertebrat. La lucrurile acestea este împărat.

Radu Paraschivescu s-a născut în 1960, la Bucureşti. A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală, secţia engleză-franceză şi a lucrat pe rând ca profesor de engleză, bibliotecar şi documentarist. Din 1993 a fost redactor de carte la Editura Olimp, apoi la Elit şi la RAO. În 2003, s-a transferat la Humanitas, unde lucrează şi în momentul de faţă ca editor. Scrie în „Adevărul” şi „Evenimentul Zilei” şi realizează emisiunea „După vorbă, după sport” la RFI România. În 2005 a primit premiul naţional Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului („Fanionul roşu”).

SCRIERI: „Efemeriada” (Libra, 2000), „Balul fantomelor” (RAO, 2000, reeditare Humanitas, 2009), „Bazar bizar” (Maşina de Scris, 2004, reeditare Humanitas, 2007), „Fanionul roşu” (Humanitas, 2005), „Ghidul nesimţitului” (Humanitas, 2006), „Fie-ne tranziţia uşoară – perle româneşti” (Humanitas, 2006), „Mi-e rău la cap, mă doare mintea – noi perle de tranziţie” (Humanitas, 2007), „Cu inima smulsă din piept” (Humanitas, 2008).

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 17 iunie 2009.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *