Ce-am înţeles din două cărţi de Kafka

  •  
  •  
  •  
  •  

Îl ştiam pe Kafka din „Metamorfoza” şi „Procesul” şi, cum am descoperit în bibliotecă un volum foarte frumos care se cheamă „Kafka and Prague”, mi-am zis că n-ar fi rău să citesc ce mai am de el înainte de a afla mai multe despre locurile lui preferate din capitala Cehiei. Am început cu „America” şi n-am fost deloc suprins să văd că eroul, pe nume Karl, este un ciudăţel-zăpăcit. De fapt, Karl, un adolescent alungat de familie în America ca să-l facă scăpat de ochii dulci ai unei servitoare, este prizonierul propriilor aspiraţii. Are o dorinţă foarte mare de a se realiza în State, numai că permanent se vede prins în nişte chingi imposibil de controlat. Imediat ce ajunge cu vaporul la New York, îşi rătăceşte valiza şi, în timpul căutărilor de la debarcare, îşi întâlneşte întâmplător unchiul la care trebuia să ajungă. La unchiul respectiv nu stă foarte mult, fiind alungat din cauză că a plecat într-o vizită fără acordul său. „America” este o absurditate de la început până la sfârşit, iar Karl, chiar dacă se zbate să-şi construiască un rost, se vede implicat în tot felul de situaţii ciudate. Mi-a plăcut foarte mult scena în care Karl, pe fugă, este disperat să traverseze o stradă foarte aglomerată, pe care maşinile circulă în ambele sensuri, cu viteză constantă, bară la bară.

Pietonii care se grăbeau foarte tare să ajungă pe stradă treceau prin automobile, deschizând portierele, ca şi cum ar fi fost un pasaj public, şi le era indiferent dacă în automobil se afla doar şoferul şi servitorii sau persoanele cele mai de vază. Karl consideră acest comportament exagerat…

E mereu purtat pe un drum iniţiatic, timp în care descoperă noua ţară, cu mentalităţile şi particularităţile ei sociale. În pofida eforturilor sale de a se adapta, Karl nu reuşeşte să se stabilească undeva, ba chiar are probleme, absurde şi ele, bineînţeles. „America” este un roman neterminat, la fel ca şi „Castelul”, în care eroul, pe nume K., soseşte, plin de speranţe, tot după o călătorie foarte lungă, la o aşezare umană extrem de stranie (până şi cuvintele astea, „aşezare umană”, sună ciudat, dar mi se pare că prezintă cel mai bine situaţia). Sosit ca arpentor (persoană calificată să măsoare pământul) pentru administraţia castelului, K. realizează că, de fapt, nu este decât victima unei erori birocratice. Iar dacă vreţi exemplu de birocraţie, citiţi „Castelul”. Acolo există secretari specializaţi pe tot felul de domenii şi probleme, dar fiecare secretar are ajutoarele lui şi oameni care intermediază legătura dintre secretari şi sat.

Nu există şi nici nu poate exista, în cazul unei mari organizaţii vii, numai un singur secretar competent pentru fiecare chestiune. Lucrurile stau aşa: unul are competenţa principală, mulţi alţii însă au şi ei o competenţă, chiar dacă e mai mică, în ce priveşte aspectele de amănunt ale aceleiaşi chestiuni.

K. se zbate ca şi Karl din „America”, se zbate ca să afle cine este totuşi responsabil pentru chemarea sa şi încearcă să ajungă la castel, dar e ca-n vorba aceea – „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. K. trece şi printr-o poveste de dragoste, ruinată din cauza secundanţilor săi (arpentorul, chiar dacă nu profesa, avea două ajutoare oferite de administraţie). Este angajat, fără plată, ca servitor la şcoală, este umilit şi mereu obstrucţionat. Încercarea sa de a-şi rezolva cazul pare sortită eşecului, mai ales că permanent este victima unor reguli pe care, chiar şi să vrea, nu le poate respecta pentru că nu le cunoaşte. Nici „Castelul” nu a fost dus de Kafka până la final, dar ideea clară, valabilă şi pentru „America”, mi s-a părut cea a supunerii individului în faţa administraţiei. Indiferent cât se chinuie, eroul lui Kafka este permanent acoperit de o vrajă imposibil de rupt.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Ce-am înţeles din două cărţi de Kafka”

  1. of, pai da, sunt romane neterminate, iar america are un aer dickensian – cred c-o spune cineva.
    dupa mine, Kafka e cel din povestirile scurte antume. de pilda, preferatele mele sunt metamorfoza, un artist al foamei si vizuina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *