În iad toate becurile sunt arse

Sunt subiectiv când scriu despre Dan Lungu, unul dintre scriitorii români pe care îi aştept cu plăcere la fiecare titlu. I-am citit aproape toate cărţile (excepţie face o colecţie de proză scurtă) şi am fost în stare să traversez România cu trenul ca să-i iau un interviu. Un om deosebit şi un scriitor bine promovat, unul dintre favoriţii români ai Editurii Polirom.

Pentru că l-am citit şi l-am cunoscut pe Dan Lungu, mă aştept, poate, la perfecţiune, vreau ca fiecare carte să fie mai bună (dacă se poate aşa ceva) decât precedenta. În privinţa ultimului său titlu, „În iad toate becurile sunt arse”, am trăit un sentiment ciudat… N-aş putea spune că am fost dezamăgit, nici că mă aşteptam la ceva mai bun. Pur şi simplu, romanul ăsta m-a lăsat nelămurit: e vorba despre un bărbat, Victor, nemulţumit să se vadă ajuns într-un punct mort al vieţii sale, cu o soţie care nu mai aduce nici pe departe aminte de tânăra aceea care acceptase să-i stea alături. Pe deasupra, Victor se simte neîmplinit şi din cauză că îşi aşteaptă bătrâneţea fără să aibă parte de copii. Dan Lungu spune povestea lui Victor în capitole scrise alternativ la persoanele I şi III, cu amintiri din perioada copilăriei şi adolescenţei (cea mai frumoasă pentru Victor sau Franzelă, cum era poreclit copilul) şi relatări din prezentul frământat pe care-l trăieşte bărbatul, ajuns un fel de detectiv, după ce şi-a ratat inclusiv cariera în taximetrie.

Spuneam că am rămas nelămurit. Să explic de ce. Capitolele scrise la persoana I sunt pline de vulgarităţi specifice vârstei eroilor. Prietenii lui Franzelă trec prin tot felul de întâmplări scrise cu har de Dan Lungu, numai că nu prea am înţeles despre care orizont temporal vorbeşte: dacă Victor îşi aminteşte de perioada liceului şi a şcolii generale, înţelegem că, dând timpul înapoi cu vreo 20 de ani, am ajunge la 80-90, deceniu în care nu-mi amintesc să se fi folosit cuvinte ca „naşpa”. Copiii, cât de liberi erau, nu vorbeau atât de „porcos” precum lasă să se înţeleagă Dan Lungu. Mai degrabă tinerii lui, după limbajul folosit, sunt din prezentul lui Victor-maturul…

Neconcordanţa asta m-a făcut să duc romanul la capăt cu senzaţia că aveam în faţă un lucru neterminat. Speram ca Dan Lungu să răstoarne cumva istoria şi să impună o limpezire care-mi lipsea. N-a făcut-o în romanul ăsta, prea scump faţă de ce oferă. N-aş spune că e o carte „naşpa”, ci mai degrabă citibilă. Dar parcă e prima dată când am ezitări în a recomanda un roman de Dan Lungu.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *