Interviu cu scriitorul Florin Lăzărescu: “Respect armata şi soldatul simplu”

–               Bianca Burţa-Cernat spunea într-un „Observator cultural” din urmă cu aproape doi ani că romanele dumneavoastră, „Ce se ştie despre ursul panda” şi „Trimisul nostru special”, sunt „două dintre cele mai frumoase cărţi scrise de prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu”. Au mai fost şi alte cronici, mai mult sau mai puţin elogioase. Vă interesează părerile criticilor?

–               N-am scris niciodată cu gândul la ceea ce-o să spună critica despre cărţile mele, însă aş fi ipocrit să afirm că nu mă interesează părerile criticilor. Apreciez şi consider utilă orice opinie onestă, venită după lectura atentă a textelor mele, indiferent dacă e „de bine” sau „de rău”. Pe de altă parte, ignor orice părere în care sunt transparente aroganţa criticului, anumite frustrări ori plăţi de poliţe, dorinţa lui de a epata, de a se considera mai cult şi mai inteligent decât autorul.

–               Criticul literar Daniel Cristea Enache era de părere într-o cronică la „Trimisul nostru special” că v-aţi manifestat ca „un liric care se ignoră”. Făcea afirmaţia aceasta în februarie 2007. Credeţi că ar mai putea spune acelaşi lucru şi astăzi?

–               Nu văd vreo incompatibilitate între proză şi un anume lirism, ba din contră. Însă poezia propriu-zisă nu mi se potriveşte, am scris doar în tinereţe, cam ca orice român născut poet. Mie îmi place să spun poveşti, am nevoie de spaţii ample pe care să mă desfăşor, de personaje puternice, de situaţii şi replici apropiate vieţii fireşti. Poezia, chiar şi cea de foarte bună calitate, are o anume doză de nefiresc şi un egocentrism care nu mă îndeamnă la scris. În domeniul acesta, prefer să rămân doar un simplu cititor.

–               Atunci, o întrebare de cititor: de ce scrieţi?

–               Simplu: îmi place să spun poveşti.

–               Sunteţi un scriitor activ pe Internet. De ce ţineţi blogul?

–               Într-un fel, am unul dintre cele mai vechi – dacă nu chiar primul – „bloguri” din România. Pun ghilimele pentru că, atunci când am început să public pe Internet, pe site-ul propriu, bucăţi de jurnal, în ianuarie 2003, conceptul de blog nici nu exista la noi. Nu-mi asum însă inventarea blogului, n-am făcut altceva decât să transfer pe Internet clasicul jurnal de scriitor. În 2008, am deschis un blog propriu-zis din considerente tehnice – era mai uşor de postat decât pe vechiul meu site… Sunt activ pe net dintr-un motiv simplu: sunt un om comunicativ, care n-a făcut parte niciodată din categoria celor care „scriu doar pentru mine”. Spre deosebire de cărţi, blogul îmi asigură un feedback imediat, direct, un dialog plăcut, provocator, cu cititorii mei.

–               Spuneaţi în descrierea blogului că începeţi să postaţi pentru a vă lăsa de fumat…

–               Era doar o glumă. Din păcate, fumez în continuare şi e unul dintre lucrurile care mă deranjează cel mai mult la felul meu de a fi…

–               V-am întrebat de critici, vă întreb şi de cititori: vă influenţează ce comentează unul sau altul pe blog referitor la volumele dumneavoastră?

–               Nu mă influenţează deloc în sensul în care să-mi modifice felul meu de a scrie. În schimb, cum am spus şi mai sus, îmi place acest gen de conversaţie, dacă e purtată cu bun simţ.

–               Cei nefamiliarizaţi cu blogul dumneavoastră nu cunosc un personaj fabulos: Gică. Cum l-aţi descrie „pe înţelesul tuturor”?

–               Păi, eu l-am botezat „analistul meu de blog”… E un personaj amuzant care s-a auto-creat prin comentarii foarte originale la postările mele… Pe de altă parte, e şi un om în carne şi oase, un prieten, care s-a transformat într-un fel de partener de joacă pe blogul meu… Din păcate, în ultima vreme s-a cam plictisit şi a dispărut la fel de brusc cum a şi apărut.

 –               Recent, v-aţi întors de la Viena, unde aţi beneficiat de o bursă pentru scris. Cum de-aţi „prins-o” şi cât de accesibile sunt aceste – hai să le zicem – facilităţi pentru scriitorii români tineri?

–               Ştiu că poate suna incredibil, dar n-am făcut nimic special pentru asta, ci s-a întâmplat aşa: am primit o invitaţie pe mail de la fundaţia Quartier 21 din Austria şi am completat un formular. După ce eşti tradus în câteva limbi străine, e foarte uşor să ai acces la astfel de burse. Pentru Europa occidentală, rezidenţele de felul acesta sunt la ordinea zilei, nu doar în domeniul literaturii. Sunt măcar vreo 20-30 de scriitori români care au beneficiat de asemenea burse, deci e relativ uşor să ai acces la ele, o dată ce ai publicat în afara graniţelor ţării.

–               De ce ar trebui să-l citim pe Florin Lăzărescu?

–               În primul rînd, nimeni nu trebuie, ci doar poate să mă citească. Ca  argument contra, există sute de autori minunaţi, de toate naţiile, pentru care un cititor găseşte cu greu timp de lectură. Ca argument pro: în ciuda milioanelor de cărţi din lumea asta, există peste zece mii de oameni (adunând tirajul cărţilor mele vândute în spaţiul european) care – în mod miraculos, greu de explicat – m-au citit.

–               Aţi fost scenarist în echipa „Animal Planet Show”. De asemenea, scenariul pentru scurtmetrajul „Lampa cu căciulă” vă aparţine, iar filmul a obţinut numeroase premii internaţionale. V-aţi gândit vreodată să vă axaţi pe scenarii în detrimentul prozei?

–               Scenaristica e cu totul altceva decât literatura. E mai degrabă o meserie care-ţi solicită abilităţi de lucru în şi pentru o echipă. Rezultatul depinde de acea echipă şi, mai ales, de regizor. De aceea cred că succesul scurtmetrajului „Lampa cu căciulă” îmi aparţine în mică măsură. Am scris, scriu şi voi mai scrie scenarii, dar asta nu mă îndepărtează nicidecum de literatură, acolo unde, ca să zic aşa, eu sunt şeful, singurul responsabil pentru reuşita ori insuccesul poveştii.

–             Sunt curios… Aveţi vreun grad militar în rezervă?

–               Sincer, îmi place foarte mult să-mi reamintesc faptul că n-am făcut stagiul militar. M-a salvat – slavă Domnului! – NATO de asta. Am scăpat la mustaţă, câteva luni dacă se mai amâna aderarea României eram ars. Cred că ar fi fost o experienţă traumatizantă pentru mine şi pentru felul meu liber de a trăi să fac şase luni de instrucţie militară, după terminarea masteratului. Aveam coşmaruri numai la gândul că mi s-ar fi putut întâmpla aşa ceva şi, fără exagerare, aş fi acceptat mai degrabă să merg direct la război. Măcar acolo ar exista un sens în ceea ce trebuie să fac. Cât despre instrucţia din serviciul militar, mă tem că ar fi fost – după câte am auzit de la prieteni – un antrenament pentru a scrie literatură absurdă.  Pe de altă parte, am respect faţă de armată, în special pentru soldatul simplu. Legat de asta, dacă ar trebui musai să aleg, pe timp de pace mi-ar fi plăcut totuşi să fiu pompier, pe timp de război, reporter.

–               Să zicem că, după un scenariu kafkian, v-aţi trezi într-o dimineaţă cu epolet de maior. Ce-aţi face?

–               Întâi, cred că m-aş culca la loc, aşteptând să se termine coşmarul. Însă, dacă mă gândesc bine, n-aş putea recunoaşte problematica situaţiei, pentru că habar n-am cum arată un epolet de maior şi nici nu ştiu prea bine ce înseamnă asta. Apoi, serios, dacă mi s-ar adeveri că sunt maior, aş căuta să îndeplinesc cu profesionalism tot ce scrie în fişa postului, avertizându-i însă pe ceilalţi că ei au vrut-o şi că voi fi  o mare pagubă pentru orice strategie militară. Mai bine carne de tun.

Florin Lăzărescu, născut pe 28 martie 1974, la Doroşcani(Iaşi), este prozator şi scenarist. A debutat în anul 2000, cu volumul de povestiri Cuiburi de vâsc (Editura Outopos, Iaşi), după care a publicat volumul Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri (format electronic, Editura Liternet, 2003) şi romanul Ce se ştie despre ursul panda (Editura Polirom, 2003). În 2005, tot la Polirom, i-a apărut romanul Trimisul nostru special, câştigător al Marilor Premii pentru Literatură Est-Europeană (Frankfurt, 2006), tradus în franceză, germană, slovenă, italiană, maghiară, croată, bulgară şi spaniolă. Ultimul volum publicat a fost Lampa cu căciulă (proză scurtă, Polirom, 2009). În regia lui Radu Jude, povestirea care dă numele volumului a fost ecranizată după un scenariu de Florin Lăzărescu, iar scurtmetrajul respectiv a câştigat peste 50 de premii la festivaluri internaţionale. A fost membru fondator şi editorialist al săptămânalului Suplimentul de cultură. A fost coscenarist al serialului TV Animat Planet Show, al  lungmetrajului Lindenfeld (regia Radu Gabrea, în preproducţie, 2011) şi scenarist al scurtmetrajului Poveste de Crăciun (regia Andrei Brovenco, 2011). Actualmente, este referent cultural la Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Iaşi.

Gică, personajul care s-a făcut cunoscut pe blogul lui Florin Lăzărescu, răspunde în felul următor la întrebarea „Cum aţi defini viaţa dvs. într-o singură vorbă?”, adresată de scriitor pe una dintre paginile blogului (ortografia aparţine personajului): „Vieaţa mea a lui Gică înt-ro singură vorbă ar fi doă vorbe, adică var şi grese pentru căci ieu dau în case cu var şi pun grese”. Puteţi să citiţi mai multe despre Gică şi să ţineţi aproape cu scriitorul pe florinlazarescu.wordpress.com.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Interviu cu scriitorul Florin Lăzărescu: “Respect armata şi soldatul simplu””

  1. Sunt fericita ca ma numar printre cei zece mii de cititori! O sa tin cu siguranta aproape, cum dealtfel fac cu cateva bloguri bune pentru suflet, cum e si acesta!

  2. Domnu Pistea, permite-ti doo vorbe: mie adica Gica mai mult imi place poza aia cu cititoru- vanzator cu palarie, iar despre Dumnezeu inca a-m o parere bunicica. Sunt grabit, pardon, am de carat neste saci de ceme 14…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *