Interviu cu traducătoarea Antoaneta Ralian: “Prefer să fiu vioara a doua decât vioara întâi cu sunet fals”

Doamna Ralian face parte din specia rară a celor care miros cărţile, care le simt şi le tratează ca pe nişte făpturi vii. Cu ocazia acestui interviu, derulat în camera sa de lucru, cu sute de cărţi drept martori, am avut plăcerea să cunosc o adevărată pasionată de literatură. „Dacă n-aş mai lucra, cred că m-aş dezmembra, m-aş dezagrega”, mi-a spus, la un moment dat, doamna Ralian, care în vreo 60 de ani, a tradus nu mai puţin de 112 volume, în special din limba engleză.  

 

Într-o discuţie telefonică, îmi spuneaţi că sunteţi obişnuită cu interviurile. De ce credeţi că vă caută jurnaliştii?

– De ce? O să fiu foarte sinceră. Am o vârstă respectabilă şi, deşi e un pic morbid,  probabil oamenii se gândesc să mă prindă cât mai sunt pe lume. Sau, ca să trec peste falsa modestie, poate că unii m-au citit şi m-au găsit interesantă, nu atât pe mine, cât traducerile mele… Câteodată am atât de multe cereri de interviuri încât mă şi stinghereşte, şi mă gândesc că e ca şi cum aş fi femeia cu barbă de la circ.

– Ţineţi evidenţa traducerilor?

– Da. Foarte multe dintre cărţile traduse de mine au fost reeditate, dar dacă vorbim doar de ediţia întâi, am ajuns la 112. Acum lucrez la a 113-a carte. Înseamnă mult… Mă sperie imaginea raftului meu de cărţi, în care este prinsă toată tinereţea mea. Anii mei cei mai frumoşi sunt conservaţi în cărţile astea.

– Acum la ce lucraţi?

La ceva foarte greu şi foarte interesant, retraduc Joyce, „Portretul artistului în tinereţe”. Joyce a fost tradus acum 50-60 de ani de o foarte bună traducătoare, Frida Papadache. Când eram la Editura Univers, i-am fost chiar eu redactor la două cărţi din Joyce. Au trecut 60 de ani şi, cum să vă spun, e greu de crezut, dar literatura se învecheşte şi ea, ca orice lucru. Limba a evoluat rapid, s-a îmbogăţit cu neologisme, cu barbarisme, cu americanisme, dar dincolo de acest aspect, este nevoie de o traducere nouă, pentru că prima variantă are un caracter pe care l-aş numi sfătos. E o traducere pe înţelesul maselor largi. Or, Joyce este un autor foarte complex şi un mare ermetic. Eu încerc să dau o versiune mai apropiată de gândirea omului modern şi să imprim un alt ritm, mai alert.

– Acum e vorba de Joyce, autorul unei literaturi care are nevoie de un traducător cu experienţă. Mă gândesc însă că, la început, aţi tradus ceva mai puţin complex.

– Aşa e… În facultate am făcut engleza, franceza şi italiana, dar n-am îndrăznit să încep cu engleza, care era limba mea de bază, ci cu italiana, care oricum e mai uşoară şi are o topică mai apropiată de cea a limbii române. Am tradus o culegere de povestiri sentimentaloide din limba italiană, se numea „Ochelarii”, de o scriitoare napoletană, Anna Maria Ortese. Însă prima carte din engleză a fost celebrul roman al lui  H.G. Wells, „Omul invizibil”, care se reeditează întruna. Şi eu mă minunez cum de mai place acest pueril „Om invizibil” astăzi, când tehnica şi literatura SF au atins asemenea culmi. Aproape în fiecare an se reeditează.

Când aţi început aventura aceasta a traducerilor, vă aşteptaţi să ajungeţi atât de departe?

N-o numiţi aventură, că nu e aventură. E pasiune. Aventură e ceva superficial. Pasiunea e ceva mai profund, mai înrădăcinat şi mai organic decât aventura. Faptul că am început să traduc a fost o conspiraţie a destinului. Nu m-am pregătit să fiu traducătoare… Visul meu era să fiu profesoară de limba engleză. Pentru asta m-am pregătit, am făcut literele, limbi străine, engleza, franceza, italiana, cu gândul să fiu profesoară.

– Şi ce s-a întâmplat?

– A intervenit hazardul, destinul, nu ştiu cum să-l numesc, care a făcut o cotitură în viaţa mea şi m-a îndreptat atunci spre Ministerul Învăţământului şi Culturii… Să vă explic. Eu m-am născut în Bucureşti, însă am copilărit în Moldova, la Roman. Şi, în oraşul Roman, era o mică papetărie, se numea Avram Iancu, dar în afară de nume n-avea nicio legătură cu personajul istoric. Papetăria aceasta era a unui vecin cu şase copii, iar unul dintre cei şase a fost coleg de liceu cu fratele meu. După război, acest tânăr, pe care-l ştiam din copilărie, a ajuns ministrul culturii. Mihai Florescu se numea. Ei bine, la o paradă de 24 ianuarie, pe când eu eram studentă în anul IV, Mihai Florescu m-a văzut dintr-o tribună în care stăteau membrii guvernului, iar eu dansam hora unirii. M-a recunoscut şi, ulterior, m-a chemat la minister şi mi-a spus că era nevoie de oameni noi, că se făceau mari remanieri, că erau cadre învechite, anticomuniste, antisovietice ş.a.m.d. Părea o iniţiativă fericită, mai ales că se gândea să cheme studenţi foarte buni, şefi de promoţie… Cum eu cunoşteam limbi străine, mi-a spus că are nevoie de mine şi că mă angajează în minister. Aşa că, de unde mă pregăteam pentru o carieră în învăţământ, am ajuns în Ministerul Culturii la un departament foarte puţin simpatic, epurarea bibliotecilor. Vă închipuiţi ce însemna lucrul acesta pentru mine… Trebuia ca, pe bază de cataloage şi de fişiere, să scot din bibliotecă tot ce era considerat subversiv. Cărţi cu tendinţe anticomuniste, antisocialiste sau procapitaliste, dar şi religioase, erotice, mistice…

– Un prim loc de muncă nu prea plăcut.

– Vă daţi seama… Eram îndrăgostită de literatură, citisem foarte mult şi, pe deasupra, eram şi de formaţie idealist-filosofică. Împotriva convingerilor mele, trebuia să scot din biblioteci Kant, Leibniz şi Nietzsche, plus o serie întreagă de autori erotici. Dar, ca să vedeţi ce înseamnă destinul, l-am scos atunci pe Henry Miller, pe care aveam să-l traduc mai târziu cu 50 de ani. Ajunsesem la un fel de schizofrenie. Eram foarte conştiincioasă, făceam ceea ce mi se cerea – era şi necesar, pentru că nu aveam alte surse de venit -, dar veneam seara acasă şi eram disperată, că tocmai eu, care mă consideram un nimeni, să stau şi să-l scot din bibliotecă pe Kant. De fapt, nu-l scoteam, ci-l trimiteam la departamentul secret, unde aveau acces doar anumite persoane.

– Totuşi, cum se proceda? Aveaţi ultimul cuvânt la scoaterea unei cărţi?

– Nu, făceam referate care erau supuse spre aprobare şefilor. Ei  decideau care carte era scoasă din biblioteci şi trecea la secret, şi care rămânea. Era o situaţie frustrantă, stresantă… Aşa că i-am cerut ministrului să mă trimită la alt departament. Şi m-a trimis la Direcţia Generalăa Editurilor, Poligrafiei şi Tipăriturilor, unde făceam analiza literaturii străine, a traducerilor, analiza planurilor anuale şi cincinale ale editurilor, din punct de vedere statistic şi tematic. În plus, eram un fel de vehicul între edituri şi Direcţia Presei, cenzura. La noi veneau manuscrisele de la edituri, noi le trimiteam la Direcţie, de unde veneau sau oprite, unele dintre ele, sau cu mari semne de întrebare pe margine, sau cu pasaje tăiate. Ajunsesem la autocenzură. Ştiam ce merge sau nu merge şi, înainte de a le trimite la Direcţia Presei, interveneam chiar eu, colaboram – ca să spun aşa – cu autorii străini, scoteam unele cuvinte, transformam altele, diminuam, foloseam perifraze, mă rog, estompam.

– Iar autorii străini acceptau pentru că, până la urmă, le erau publicate titlurile…

– Bineînţeles, ştiau toată povestea. Însă cei mai mulţi autori străini erau clasici, erau morţi, dar şi la clasici se găseau pasaje întregi numite subversive. Erau lucruri destul de inofensive, mie cel puţin aşa mi se păreau, dar unii aveau aşa o minte sofisticată încât se gândeau că un cititor ar putea interpreta altfel. Cred că am mai amintit de un pasaj din Thackeray, un autor englez cu totul şi totul inofensiv, în care era vorba de un marinar care avea un maimuţoi despre care se spunea că a făcut înconjurul lumii. Or, atunci Ceauşescu tocmai îşi făcea călătoriile în jurul lumii şi mai circula un banc că doamna Ceauşescu intră la el în dormitor şi-l întreabă „mai e state?”. Mi s-a spus să tai chestia cu maimuţoiul care face înconjurul lumii, că s-ar putea interpreta. Vă spun, nişte lucruri absolut aberante. Nu mai zic de cuvinte ca Dumnezeu, religie… O sumedenie de cuvinte erau pur şi simplu scoase din limbă. Ei, ce a dat Dumnezeu? Acest Mihai Florescu, care era oarecum protectorul meu, a fost schimbat şi a venit Constanţa Crăciun ca ministru al culturii. Şurubul s-a strâns foarte tare, lucrurile din punct de vedere ideologic s-au înăsprit puternic şi, de unde fusesem adusă în minister ca element proaspăt, promiţător, am ajuns să nu am o origine bună. În plus, eram şi cosmopolită, pentru că citeam literatură străină şi am ajuns să tremur mereu când se făceau remanieri, disponibilizări, epurări. Oamenii erau scoşi şi înlocuiţi. Din această Direcţie Generală a Editurilor, au plecat atunci câţiva scriitori de renume, ca Horia Lovinescu şi Lucia Demetrius. Chiar şi Marin Preda a fost acolo, dar a plecat foarte repede. Erau aduşi muncitori din tipografie, fără nicio contingenţă cu literatura, cu critica literară. Îmi aduc aminte că treceam prin faţa biroului de cadre şi tremura inima în mine, pentru că ştiam că am origine proastă, că nu sunt membru de partid. Apoi, soţul meu fusese în timpul studenţiei secretar de redacţie la un ziar de-al lui Iuliu Maniu. Era mândria lui să spună că Iuliu Maniu a venit şi l-a bătut pe umeri şi i-a spus „bravo, tinere!”. Pe motivul ăsta era dat afară de la orice loc de muncă, imediat ce se afla despre trecutul lui. Dar, la un moment dat, m-au scos din minister pentru un pretext oarecare şi m-au trimis, chipurile, la munca de jos, ca simplu redactorla Editura Univers şi cu salariul mult diminuat. Ei, acesta a fost norocul vieţii mele că m-au scos din munca aceea birocratică, oribilă, de la minister, şi am ajuns la editură, unde aveam de-a face cu literatură străină, cu autori străini. Atunci am început să traduc.

– Şi aţi ajuns la borna 113. Impresionant. Citind şi traducând atât de mult, nu aţi fost tentată să deveniţi autoare de proză?

– Aici vă răspund ca întotdeauna: am apelat la înţelepciunea populară şi am spus că e mai bine să fii fruntaş în sat decât codaş la oraş. Mai bine să fiu o bună traducătoare – şi ştiu fără modestie că sunt o bună traducătoare -, decât să îngroş rândurile scriitorilor mediocri. Nu ştiu, nu cred că am talent epic, n-am suflu epic, mai curând am talent eseistic şi critic. Am scris şi scriu publicistică, recenzii, dar roman nu… Prefer să fiu vioara a doua decât vioara întâi cu sunet fals. Bineînţeles, ca tot românul, în tinereţe am făcut şi eu poezii, dar numai încercări. Am şi tradus poezii.

– Ştiu că aţi tradus şi teatru.

– Da, la teatru e vorba de altă tactică… Traducerile de proză se adresează ochiului, pe când traducerile de teatru se adresează în primul rând urechii. Anumite lucruri, descrierile de natură, descrierile trăirilor sufleteşti pe care le poţi explicita în proză, în teatru n-ai cum, trebuie să le reduci la o replică. În teatru e un ritm foarte alert, dialogurile trebuie să fie coerente, să se potrivească foarte bine între ele, dar şi actorilor. M-am lovit de unele cuvinte despre care actorii spuneau că nu fac parte din vocabularul lor şi mă rugau să le caut sinonime.

– Totuşi, traducătorul este, de multe ori, o enigmă pentru cititorul român. Puţini sunt cei care se interesează cu privire la numele traducătorului.

– Aşa e. Lumea are impresia că volumele apar de la sine, iar tu stai şi-ţi storci creierii ca să poţi să transpui ideile cuiva, gândirea şi simţirile lui. Nu să le adaptezi, că adaptarea presupune o transformare. Pur şi simplu le transplantezi şi le faci accesibile cititorului român. Asta este o muncă foarte grea şi este o artă, o muncă de creaţie. Nu originală, precum cartea, ci de recreere, recreezi cartea în altă limbă. Pe afişele teatrelor, de multe ori nici măcar nu este scris numele traducătorului. Sunt scrişi toţi, până şi maşiniştii, coregrafii… Sigur că e normal aşa, dar numele traducătorului lipseşte, ca şi cum ar fi o cantitate neglijabilă.

Se vede că vă doare lucrul acesta.

– Mă frustrează, bineînţeles. E o muncă de creaţie, cvasiartistică, care este absolut indispensabilă şi care trebuie apreciată, luată în seamă ca orice altă muncă.

Ştiţi că au apărut motoarele de traducere automată…

– Mă rog, eu sunt de generaţie veche şi am o mentalitate vetustă. În primul rând, nu cred nici în cărţile pe suport electronic. E o senzaţie foarte plăcută să ţii în mână cartea, să o răsfoieşti, e un contact dintre tine şi carte, aproape că-i simţi mirosul, pe când, dacă stai să o citeşti pe un ecran, o simţi mult mai puţin. Iar în ce priveşte traducerile automate, pot să spun că pentru a traduce ai nevoie de multă gândire, imaginaţie şi trebuie să găseşti termenul cel mai plastic, mai sugestiv, cuvântul care să redea cel mai apropiat ce a vrut să spună scriitorul. Câteodată fac un slalom întreg printre sinonime până găsesc cuvântul cel mai apropiat de sensul dorit de autor.

E vorba de suflet, până la urmă.

– Sigur că e vorba de suflet, de simţire, de intuiţie, iar un aparat nu poate să facă aşa ceva, el poate să-ţi redea doar o fotografie a textului din care lipseşte tocmai esenţa, sufletul cărţii.

Antoaneta Ralian s-a născut la 24 mai 1924, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere, a lucrat în timpul studenţiei în Ministerul Învăţământului şi Culturii, după care a fost redactor la Editura Univers. A tradus peste 110 cărţi, semnate de nume mari din literatura engleză şi americană: D.H. Lawrence, J.D. Salinger, Nathaniel Hawthorne, Virginia Woolf, Henry James, Truman Capote, Henry Miller. A avut relaţii apropiate cu mari scriitori precum Iris Murdoch, Saul Bellow şi Raymond Federman. A primit opt premii pentru traducere şi a fost căsătorită timp de 60 de ani cu ziaristul Marius Ralian, decedat în 2008.

Publicat în “Observatorul militar” din 25 mai 2011.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *