Omul care n-a mai prins ploaia de joi

  •  
  •  
  •  
  •  

Ai putea scrie despre bucata aceea de tumoare, bucata care s-a desprins de cerul gurii şi care a pus capăt unei vieţi. Oare tumoarea are minte, se gândeşte cine e omul pe care îl mănâncă? Probabil că nu… Dacă tumoarea care l-a sufocat pe Ştefan Sameş ar fi avut minte, astăzi nu am mai fi discutat despre fostul jucător al echipei naţionale, ci despre bunicul şi tatăl Ştefan Sameş.

Ai putea scrie despre mii de chestiuni emoţionante, care ar face să vibreze corzile sensibile. Despre bileţelele cu ajutorul cărora, spre sfârşitul vieţii, păstra legătura cu lumea. Despre scrisul acela tremurat, de copil stângaci, fără nicio legătură cu stilul său precis de a lovi balonul cu capul. Despre cum l-au dat afară de la Steaua şi despre lipsa de reacţie a unor oameni care au respirat în jurul său zeci de ani. Despre revolta interioară a unui fost fotbalist necăjit să vadă cum cad cărămizile din zidul numit Steaua, la a cărui construire a muncit cu drag timp de zeci de ani.

În logica de tip Lady Gaga, fotbalul românesc, aşa cum am găsit la Maria Andrieş, abuzează de prezent. Înclinaţia către nonconformism, către sclipici sau către ce se vinde, te poate îndemna ca, la moartea unui fotbalist atât de mare, să glosezi ieftin, lacrimogen. Nu cred că e cazul. Ţine de ordinea naturală a lucrurilor ca fotbaliştii, mari sau mici, să mai şi moară. Ei nu au un dumnezeu al lor, un dumnezeu scris cu litere tremurânde – aşa cum le contura domnul Sameş în ultimele zile – care să le lungească viaţa aşa cum se dilată uneori timpul într-un meci tensionat. Nu au privilegii. Au tumori şi frustrări la fel ca orice om.

Te uiţi în jur când mergi la serviciu? Sunt clădiri, maşini, câini, semafoare… Şi oameni. Îmbrăcaţi, tunşi, parfumaţi, cu serviete, poşete sau sacoşe, cu bastoane, cărucioare sau alte accesorii. „Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn”, scrie undeva Ileana Vulpescu. Dedesubt e carnea. Cine ştie câţi au cancer? Privindu-i, poate nici măcar nu te gândeşti că şi alţii au probleme. De asta, nici nu mai ai răbdare să-i asculţi.

„Oprea”, „Puiu” şi „Mirel” sunt numele persoanelor care au avut răbdarea să-l asculte pe Ştefan Sameş. Plus „Oli”… Când nimic nu mai era de făcut, iar viaţa era susţinută de perfuzii, şi alţii şi-au dat seama că omul care se stingea fusese, de fapt, o valoare. După ce tumoarea şi-a făcut treaba, arteziana condoleanţelor a început să curgă rutinată. Plângem mediatic două-trei zile, după care, până la următoarea moarte sau până la următorul bolnav de cancer, ne vedem de ale noastre şi de lustrul care ne face mai buni şi mai frumoşi.

Acum ştim că Sameş a jucat împotriva lui Cruyff, Platini sau Kempes, ştim că a fost cel mai bun jucător al României în 1979 şi că a strâns 388 de meciuri în prima divizie. Ce-ar fi fost dacă l-am fi ascultat mai des şi dacă ne-ar fi păsat mai mult de valoarea din el? Apoi, ce-ar fi dacă i-am asculta mai des pe alţii şi dacă ne-ar păsa mai mult de valori? Un lucru e sigur: n-am avea nimic de pierdut.

Altfel, azi, luni, e foarte cald în Bucureşti, oraşul în care a murit Ştefan Sameş. Se aude că joi plouă toată ziua. Din cer, bucăţele de tumoare peste nepăsarea din jur.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Omul care n-a mai prins ploaia de joi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *