Interviu cu criticul literar Marius Chivu – „Critica mă ajută să înţeleg mai bine literatura”

  •  
  •  
  •  
  •  

Marius Chivu citeşte, scrie, critică şi traduce cărţi din plăcere. E conştient că nu frecventează bibliotecile la fel de des precum colegii săi de generaţie, mai ales că dedică mult timp muzicii, filmelor şi, îndeosebi, călătoriilor. Pregăteşte un volum despre recenta sa expediţie pe Himalaya şi consideră că „nu foloseşte nimănui ca toţi criticii să fie la fel”.

Foto: Mihai Dăscălescu
Foto: Mihai Dăscălescu

– De când şi de ce vă plac cărţile?

– Pasiunea pentru lectură a început când am citit seria de Poveşti nemuritoare şi colecţia Jules Verne. Mama se supăra pe mine pentru că reciteam de câteva ori aceeaşi carte, dar mie îmi plăcea să citesc poveşti şi aventuri, nu conta că le ştiam pe de rost. Apoi am absolvit un liceu cu profil economic şi eram prin clasa a XI-a când am citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Atunci mi-am dat seama că îmi place literatura şi nu merceologia, cărţile, şi nu calculele sau tabelele.

De ce îmi plac cărţile? Pentru că mă amuză, pentru că mă pun pe gânduri, pentru că îmi suport mai bine angoasele, pentru că îmi dau curaj şi speranţă, pentru că mă fac mai atent la viaţă şi la oameni, pentru că mă regăsesc în ele, pentru că îmi exorcizează răul, defectele, viciile interioare…

– Şi cum v-aţi apropiat de critica literară?

– N-am îndrăznit niciodată să visez la o carieră de critic literar. Eu mi-am dorit de mic să fiu doar scriitor. Pe la 14 ani m-am apucat să scriu un roman poliţist, în liceu am mai scris vreo 200 de poezii, iar în facultate am trecut la proză scurtă, ba chiar am scris şi două mini-piese de teatru existenţialist. Cariera mea de cronicar literar se datorează, de fapt, Ioanei Pârvulescu. M-a remarcat la seminarul de literatură din anul doi de facultate şi credea că am stofă de critic. Aşa că am mers pe mâna ei şi m-am apucat de recenzat cărţi în România literară. Fac asta de 11 ani, fără a fi renunţat însă la proză scurtă din care, în ultimii ani, am tot publicat prin reviste şi volume colective. Practic, nu mi-am dorit să fiu critic literar, dar am descoperit că îmi place s-o fac. Mă ajută să înţeleg mai bine literatura, inclusiv pe aceea scrisă de mine.

– Mai reuşiţi să citiţi cărţi doar de plăcere sau orice lectură pe care o faceţi este afectată de interesul profesional?

– De când şi scriu despre cărţi am descoperit că le înţeleg mai bine, pentru că sunt mai atent şi la limbaj, şi la poveste, şi la stil. Aşa că interesul profesional a îmbunătăţit felul în care citesc şi i-a sporit plăcerea. Apoi, am destulă libertate încât să aleg ce citesc. Nu mă obligă nimeni să citesc o carte de care nu sunt interesat, iar dacă o dată ce încep s-o citesc descopăr că nu merită, o abandonez şi iau alta. Slavă Domnului, se publică destule cărţi. Cititul cărţilor este pentru mine hobby şi profesie în acelaşi timp.

– Când deschideţi o carte, ce vă place să găsiţi? Căutaţi povestea sau vă atrag mai mult analizele psihologice?

– Nu caut nimic dinainte. Sper doar să găsesc ceva bun, fie că e vorba de poveste, de personaje, de idei, de stilul în care este scrisă cartea… Prefer însă literatura realistă şi de limbă engleză. Romanele franţuzeşti mă plictisesc de moarte.

– Şi cum vă păstraţi obiectivitatea când sunteţi nevoit să prezentaţi un volum care vă plictiseşte?

– Cred că sunt obiectiv şi onest în limitele omeneşti. Oricum, nu există nici un fel de „angajamente” în ceea ce mă priveşte. Nu mi s-a cerut niciodată să scriu despre o carte anume sau să laud un autor, iar dacă eu consider că nu pot fi obiectiv din motive personale, atunci renunţ să scriu. De pildă, un poet important din tânăra generaţie m-a acuzat cu câteva luni în urmă de oportunism, ipocrizie, incultură etc. Acum a apărut o nouă carte de-a lui, însă eu n-o voi recenza, pentru că episodul m-a afectat şi nu sunt sigur că voi putea fi suficient de obiectiv, iar dacă ceva nu-mi va plăcea în cartea lui şi voi fi negativ în critica mea lumea oricum va crede că mă răzbun. Există oricum şi alţi critici, vor scrie ei. Nu e neapărat nevoie să mă pronunţ şi eu.

– Totuşi, cum alegeţi cărţile pe care le criticaţi?

– Uneori le aleg pentru că mă interesează autorul sau subiectul, alteori pentru că m-au incitat cronicile celorlalţi critici, alteori pentru că s-a întâmplat să descopăr o carte nouă şi să-mi stârnească interesul… Nu există un „algoritm”, nişte criterii clare după care aleg cărţile.

– Criticul e obişnuit să desfacă o carte, să separe grâul de neghină, să analizeze mecanismele care o fac bună sau proastă. Intrând atât de bine în intimitatea cărţilor, aparent, v-ar fi uşor să scrieţi un roman bun. Sau nu?

– Dacă ştiu ce face ca un roman să fie un roman bun, asta nu înseamnă că aş putea să-l şi scriu. Fiecare roman e unic, îşi construieşte propria valoare şi nu poate fi „reprodus”. Fireşte că literatura de consum foloseşte nişte ingrediente, nişte reţete, dar nici acest lucru nu funcţionează întocmai. Romanul poliţist care se scrie acum, de pildă, este foarte diferit de felul în care se scria secolul trecut. Oricum, literatura cu adevărat bună se inventează, e mereu altfel, nu se poate reproduce la infinit, în acelaşi mod, de către oricine.

Ce alege între handbal şi fotbal?

 „Prefer handbalul, pentru că am crescut mergând la meciurile de handbal ale Chimistului, apoi ale Oltchimului. Pe stadion am ajuns doar de câteva ori, pe când în sala de handbal am fost de peste o sută de ori. Aveam chiar şi abonament când locuiam în Râmnicu Vâlcea. Oricum, performanţele handbalului feminin nu vor putea fi niciodată egalate de cele ale fotbalului masculin.”

– Aţi fost coautor la mai multe volume de povestiri. Este clar că vă place nu doar să recenzaţi, ci şi să faceţi literatură. Cum îl blochează prozatorul pe critic în cazul dumneavoastră?

– Nicicum, sunt două feluri de a scrie şi de a percepe literatura total diferite. Ştiu să nu fac anumite greşeli, din acest punct de vedere critica literară m-a ajutat, dar nu produc numai texte perfecte. Scriu din pură plăcere, pentru că vreau să mă exprim prin scris şi altfel, nu doar raportându-mă la alţi scriitori.

– Aţi tradus un roman de Paul Bailey, povestiri de Oscar Wilde şi poezii de Tim Burton. Intenţionaţi să faceţi o carieră şi din traducere?

– Şi traducerile tot din plăcere le-am făcut. Se câştigă meschin din această muncă, aşa că n-am făcut-o pentru bani, ci pentru că am vrut să văd şi eu cum e să traduci, să pui în cuvintele limbii tale şi să treci prin propriile intuiţii cartea altcuiva scrisă în altă limbă. Traducerea este un alt fel de a scrie şi îţi oferă alte plăceri. O să mai traduc dacă respectiva carte îmi va oferi suficiente satisfacţii şi mă va provoca suficient de mult. Pentru mine şi traducerea este tot un hobby.

Ce le recomandă tinerilor să facă pentru a trece bac-ul la limba şi literatura română?

 „Mi-a fost întotdeauna uşor să învăţ, pentru că sunt extrem de curios şi mă interesează toate domeniile. Rareori am simţit că învăţ în sensul de toceală, am perceput învăţatul ca pe-o documentare. Acesta cred că e secretul: să te intereseze materiile, să găseşti acele lucruri interesante pe care le poţi reţine din plăcere, iar la examen să fii dezinvolt şi să expui un subiect ca într-o conversaţie elevată, nu ca la un proces de verificare a cunoştinţelor. Cred însă că şi profesorii au o mare parte din vină. Sunt convenţionali, conservatori, mulţi sunt chiar deprofesionalizaţi, iar elevilor nu le induc bucuria învăţăturii, a speculării, a dezvoltării imaginaţiei şi a spiritului critic. Şcoala pare un fel de dictatură plictisitoare care îi obligă pe elevi să fie papagali, să repete fără noimă fraze, cifre, date.”

– Care este cel mai bun critic român în viaţă?

– Nu există aşa ceva. Toţi criticii sunt mai mult sau mai puţin importanţi, dar nici unul nu e „cel mai bun”. Dacă vi se pare că exagerez, încercaţi să alegeţi cel mai bun compozitor, cel mai bun scriitor, cel mai bun pictor, cel mai bun regizor… Arta creează ierarhii, în sensul că unii creatori sunt mai buni/talentaţi/importanţi/influenţi decât alţii, dar niciodată nu va putea fi redusă la un singur nume.

– Am aflat că aţi fost recent pe Himalaya şi că Editura Humanitas este implicată într-un proiect legat de această expediţie. Ne puteţi oferi detalii?

– Da, am fost într-un trekking de o lună pe Himalaya, unde am traversat cea mai înaltă trecătoare din lume: Thorung-la, aflată la 5.416 metri altitudine. O carte, care va apărea în noiembrie, va spune, în cuvinte şi în fotografii, povestea acestei călătorii.

– Cum se împacă plăcerea dumneavoastră pentru călătorii cu modul teoretic de a fi al unui critic, static şi mereu cu nasul în cărţi?

– Nu sunt un critic tipic, oricum. Colegii mei de generaţie citesc mult mai multe cărţi decât mine şi frecventează bibliotecile mult mai des. Acesta cred însă că e şi avantajul meu, faptul că mă preocupă şi muzica, şi filmul, ştiinţa şi, mai nou, călătoriile în locuri îndepărtate, despre care nu ştiu mai nimic înainte de a merge acolo. În acest moment, citesc autori nepalezi şi folclor tibetan, pentru că orice călătorie este şi o chestiune de cultură. Lucrurile astea nu sunt separate şi au totul în comun. Încerc să folosesc şi să adaug acest tip de deschidere calităţilor mele critice. Nu foloseşte nimănui ca toţi criticii să fie la fel.

– Care sunt tangenţele dumneavoastră cu sistemul militar?

– Nu foarte multe. După liceu, am mers la facultate, apoi m-am înscris la doctorat şi între timp serviciul militar n-a mai fost obligatoriu. Niciunul dintre bunicii mei n-a făcut armata: cel matern a avut o paralizie a picioarelor când era copil, iar cel patern s-a născut şchiop. Tata însă a făcut armata şi i-a plăcut pentru că s-a întâmplat la malul mării, la Năvodari (majoritatea fotografiilor lui din armată sunt pe plajă), iar un unchi de-al meu a ajuns chiar colonel.

– Totuşi, să zicem că într-o dimineaţă v-aţi trezi nu gândac, precum Gregor Samsa, ci cu epolet de căpitan. Ce aţi face?

– M-aş panica şi mai rău.

 

Marius Chivu s-a născut la 20 septembrie 1978, în localitatea Horezu (judeţul Vâlcea). În 1997, a absolvit Liceul Economic şi Şcoala de Arte, clasa de coregrafie, ambele din Râmnicu Vâlcea, iar în 2003, Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză. A debutat cu recenzii literare în anul 2000, în România literară. A alcătuit, adnotat şi prefaţat diferite antologii de proză scurtă şi este prezent în mai multe volume colective de proză şi eseistică. În 2003, a câştigat prima ediţie a Festivalului de Poezie Prometheus de la Sfântu Gheorghe, organizat de Fundaţia Anonimul. În perioada 2005-2008, a realizat rubrici de carte la televiziunile Antena 3 (Cafeaua cu frişcă), TVR Cultural (Se vorbeşte despre) şi TVR 1 (Tentaţii), iar în 2008 a realizat emisiunea Citeşte & dă mai departe! difuzată de TVR 1. A iniţiat şi coordonat volumul caritabil de memorialistică Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007, şi albumul de proză şi fotografie Iubire 13, Editura Art, 2010. A realizat traducerile: Lewis Carroll, Scrisori pentru Alice (1842-1898), în colaborare cu Alexandra Florescu, Editura MondoRo, 2011; Oscar Wilde, Prinţul fericit, povestiri, Editura Humanitas, 2010; Paul Bailey, Unchiul Rudolf, roman, Editura Humanitas, 2009; Tim Burton, Melancolica moarte a Băiatului-stridie, poezie, Editura Humanitas, 2009. Din 2005 este redactor-editor la revistele Dilemateca şi la Dilema veche, unde scrie cronică literară.

Publicat în “Observatorul militar” din 24 august 2011.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Interviu cu criticul literar Marius Chivu – „Critica mă ajută să înţeleg mai bine literatura””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *