Interviu cu jurnalistul Radu Naum – „Cititul e minima igienă interioară”

  •  
  •  
  •  
  •  

Chemat ca militar în termen redus în armata de dinainte de 90, Radu Naum a trăit o experienţă care a picurat „stropi de râs într-un ocean de mizerie”. Totuşi, în timp, şi-a păstrat fascinaţia pentru lumea militară şi crede că „orice ordin e o responsabilitate care trebuie asumată”. Chiar dacă are o plasticitate inconfundabilă în scris, nu se gândeşte la o carieră de prozator, ci se limitează la cea de cititor, convins fiind că „spiritul este ca un organ care îşi cere drepturile”.

 

– Aţi văzut Parisul, la începutul anilor ‘90, datorită unei burse. Ca tânăr abia ieşit din comunism, cum aţi găsit Oraşul Luminii?

– Foarte luminos. În prima seară, de la atâta lumină, au început să se învârtă clădirile în jurul meu. Pentru mine, oraşul era ca un animal biblic care îţi inspiră un mix de teamă, respect, instanţe superioare şi un soi de destin. Fiecare are Parisul lui. Al meu a fost un soi de purgatoriu între întunericul din urmă şi „cine ştie ce-o mai fi”. Abia acum încep să-l mai descopăr. Cele mai tari amintiri sunt sendvişurile cu merguez de la vânzătorii arabi, coada de la restaurantul universitar unde mâncai cu echivalentul a unu sau doi dolari trei feluri subţirele, şi suburbia în care locuiam, cu locul în care se spălau rufele la maşină. Şi librăria dintre bloc şi RER (n.red. sistem de transport ferat rapid care deserveşte Parisul şi suburbiile sale) în care citeam benzile desenate cu Asterix şi Obelix fără să mă îndur să le cumpăr.

– Tatăl dumneavoastră, Hristache Naum, a fost un cunoscut jurnalist sportiv al anilor 60. Totuşi, când a venit rândul să alegeţi, aţi mers la Facultatea de Construcţii. De ce?

– Pentru că Facultatea de Jurnalism nu era o opţiune civilizată pe vremea aceea. Era un incubator de activişti, din câte mi s-a explicat. În plus, cu câteva luni înainte de admitere, tatăl meu a murit şi intrarea la o facultate, oricare, a devenit un drum fără opţiune.

– A fost numele tatălui dumneavoastră o povară sau, dimpotrivă, o trambulină?

– Mi-a fost de ajutor. În primul rând, ca tată, înaintea numelui său. Apoi, faptul că mă chema în acest fel mi-a adus propunerea de a integra echipa de la Sportul românesc, în 1991, la două zile după ce m-am întors din anul francez.

– Mircea Cărtărescu spunea într-un interviu pentru „Adevărul” că armata i-a băgat minţile-n cap. Ce a făcut armata pentru dumneavoastră?

– Pentru mine a fost o perioadă foarte grea. Nouă luni înfiorătoare. N-am înţeles niciodată de ce a trebuit să fim batjocoriţi pentru că intraserăm la o facultate sau pentru că eram din Bucureşti. Eu am făcut armata la Bacău şi, de la început, am înţeles că suntem vinovaţi pentru toate aceste lucruri. Armata mi-a lăsat câteva amintiri nostime, dar în realitate a fost un lagăr de concentrare şi spălare pe creier. Câţiva ofiţeri, extrem de puţini, încercau să rămână umani. Ceilalţi au acţionat de aşa natură încât, începând cu câteva zile înainte de a termina stagiul, fie au dispărut, fie au început să se plimbe însoţiţi de bâte afişate ostentativ către cei care le promiseseră răzbunare. Culmea e că eu am o fascinaţie pentru lumea militară, dar ceea ce se întâmpla acolo era de o stupizenie fără seamăn. Pedagogia se rezuma la pedepse sadice, genul alergatului cu masca de gaze şi cu „cântec înainte” sau eternizarea fără nicio noimă pe un câmp la -25 de grade cu vânt. Mai mult decât a fi răi, comandanţii noştri erau nedăruiţi. Cu forţa fascinaţiei poţi convinge de multe pe mulţi. Nu era cazul. Aveam senzaţia că îşi refulau toată nenorocirea vieţii de la sfârşitul comunismului pe nişte persoane aflate întâmplător la cheremul lor. Şi, să mă scuzaţi, foarte mulţi erau de o prostie legendară. Îndemnuri de genul „voi sunteţi trei, împărţiţi clasa în patru şi fiecare să-şi ia jumătatea lui!” ne-au picurat stropi de râs în acel ocean de mizerie.

V-aţi povestit experienţa militară în volumul „Răcani, pifani şi veterani”, apărut în 2008, la Humanitas. Pentru cititorii noştri, puteţi totuşi să vă reamintiţi şi un episod pe deplin vesel? Precum cea de la sfârşitul prozei dumneavoastră din volumul menţionat, cu brânza aceea pusă la desărat…

– Chiar şi faza distractivă cu brânza are şi un fond nu prea vesel. În acea vreme de penurie, mâncărurile pe care le primeam erau ceva mai mult decât lături. Aşa că o bucată de brânză de câteva kilograme îşi avea valoarea în aur. Ţin minte clar cum fusese lăsată la desărat la capătul sălii de mese, în zona în care lăsai tăvile şi tacâmurile la spălat. Era o bucată de brânză uriaşă şi mi-era foame. Aşa am devenit un hoţ de circumstanţă. Am dus-o colegilor mai mult pentru că trebuia să mă laud şi pentru că trebuia să dispară repede, or pentru asta era nevoie de mai multe burţi. Însă era atât de sărată (nu apucase să-şi termine ciclul către o fază cu adevărat comestibilă) încât toată ziua am băut apă. Am băut până când ne-am umflat ca broasca din fabula cu boul. Practic, cam tot ceea ce făceam era să bem şi să eliminăm, încercând să spălăm salina dinăuntru. Locotenentul nu înţelegea nimic, dar măcar a avut inspiraţia să nu ne oprească de la desele drumuri la toaletă. Căci s-ar fi lăsat cu deversări intempestive.

– Înţeleg că întâlnirea cu armata vă mai provoacă zâmbete câteodată. Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă v-aţi trezi, după metoda Kafka, îmbrăcat în ţinută militară şi, eventual, cu epolet de maior, cum aţi reacţiona?

– Depinde despre ce fel de maior ar fi vorba. Cred că m-aş strădui să conving înainte să ordon. Orice ordin e o responsabilitate care trebuie asumată şi nu o poruncă de la boier la iobag. Cine nu înţelege că un ordin cântăreşte mai greu asupra celui care îl dă decât asupra celui care îl primeşte poartă degeaba o uniformă, aşa cred. Aşa că mi-e greu să mă văd ofiţer. Dar dacă aş fi, aş încerca să urc în grad şi să intru într-o zonă în care un ordin are implicit şi un „vă rog”.

– Trecând pe alt plan, îmi amintesc ce spuneaţi într-un interviu, şi anume că „nu există nicio scuză reală pentru a nu citi”. De ce citiţi?

– Pentru că nu există nici o scuză să nu o fac. Spiritul e un organ care îşi cere drepturile, răsfăţul, atenţia. Cititul e minima igienă interioară.

– Ca spirit, vă ştiu apropiat de Franţa… Să mă corectaţi, vă rog, dacă greşesc. Dar îmi amintesc ce frumoase erau Tururile acelea ale Franţei pe care le comentaţi alături de Radu Banciu. Recent, aţi realizat tot împreună o emisiune TV nocturnă, proiect care, până la urmă a eşuat. Sincer, dar sincer, unde vă simţiţi mai bine? Comentând ciclism sau subiecte care pot aduce audienţă?

Mă simt bine acolo unde îmi place ceea ce fac. Când nu-mi mai place dau să plec. Încerc să fac şi altceva decât sunt obişnuit, decât ceea mi se pare că pot realiza fără eforturi foarte mari. Să experimentez. Nu e simplu şi succesul nu e garantat. Dar cel puţin nu am regrete, doar amintiri mai mult sau mai puţin plăcute. E ca şi cum ai avea un spaţiu în care poţi să te mişti în cursul vieţii. E păcat să nu îl parcurgi pe tot şi să te tot învârţi acolo unde ai făcut deja şanţ. Există riscuri sau decizii proaste. Dar, cred eu, imobilismul e mai rău decât toate.

– Şi tot legat de Franţa… Ce tiraj credeţi că ar avea un L’Equipe în variantă românească?

Nu poate exista, acum, L’Equipe în variantă românească cum nu poate exista climă tropicală pe Everest, aşa că n-am un răspuns.

De ce sunteţi jurnalist?

Pentru că în Franţa am învăţat, dincolo de toate materiile, că e bine să faci ceea ce îţi place. Aşa vei avea cele mai puţine şanse să-ţi pierzi timpul vieţii.

– Îşi permite jurnalistul Radu Naum să aibă viaţă personală?

– Păi, cam totul e viaţă personală. Unii aleg ca viaţa personală să fie aceeaşi cu viaţa profesională. În afară de sclavi sau deţinuţi, cei care zic că n-au viaţă personală sunt în eroare. E viaţa lor oricum.

– Unul dintre prietenii dumneavoastră, Adrian Georgescu, şi-a lansat anul acesta primul volum de proză şi îmi amintesc de la lansare una dintre afirmaţiile lui Radu Paraschivescu. Numele dumneavoastră era pomenit pe lista celor aşteptaţi să scrie (şi) literatură. Vă gândiţi la varianta aceasta?

– Nu, şi nu cred că sunt aşteptat pe undeva în zona asta. Radu Paraschivescu e un prieten foarte bun şi mă îndatorează gândurile lui, dar e o chestiune de alegere personală. În plus, nu te poţi gândi la aşa ceva ca la „o variantă”. E o chestiune prea adâncă, bănuiesc, ca să o poţi gândi. Poate să te gândească ea pe tine ca să ai cea mai mică şansă.

 

Radu Naum s-a născut la 7 octombrie 1967 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Utilaj Tehnologic din cadrul Institutului de Construcţii din Bucureşti şi École Spéciale des Travaux Publics du Bâtiment et de l’Industrie din Paris. A lucrat în presă la Sportul Românesc, TVR, Antena 1/GSP TV şi B1 TV. Printre altele, a realizat reportaje de la Jocurile Olimpice şi Cupa Mondială de fotbal din 1998, şi s-a axat pe comentarii din handbal, înot, ciclism şi schi alpin. În prezent, are o rubrică săptămânală la Gazeta Sporturilor.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *