O idee inedită

Dimineaţă, într-un troleibuz care mă aducea la serviciu, abia mă ţineam de un cârlig de cauciuc. Am reuşit totuşi să-mi fixez privirea pe o imagine relaxantă. Vedeam din spate cum o domnişoară (sau doamnă, că până la urmă n-am prins detalii care să-mi dezvăluie starea ei civilă) era prinsă de lectura unei cărţi chiar pe scaunul din spatele şoferului şi, cum între şofer şi ea era un perete de sticlă reflectant, am putut să-i disting faţa, ca o umbră. Nici măcar nu clipea. Ba chiar am crezut că doarme, deşi mi se părea ciudat să te ia somnul într-un troleibuz atât de aglomerat. Totuşi, până să cobor, am văzut-o dând pagina şi, presupunând că nu făcuse inconştientă acel act, ca urmare a vreunui vis, am remarcat cât de cuprinsă era de textul citit. În peretele de sticlă din faţa sa, vedeam şi cartea desfăcută, dar nici chip să-mi dau seama care era titlul.

Pentru câteva secunde, am vrut să intru în mintea cititoarei ca să văd ce anume o atrăgea atât de tare. Sigur că nu am reuşit, dar să nu credeţi că aspiraţia asta era doar fructul stricat al vreunei nopţi nedormite. Nu, chiar dormisem bine, dar şi citisem despre aşa ceva în cartea de debut a danezului Mikkel Birkegaard.

Ideea fantastică a lui Birkegaard e cam aşa: unii cititori au puteri de lectori, iar lectorii se împart în emiţători şi receptori. Lectura emiţătorului poate influenţa gândurile şi emoţiile audienţei, iar forţa unui receptor poate amplifica puterea emiţătorului. Cum ar veni, dacă eşti prieten cu un emiţător şi cu un receptor, ai putea să influenţezi lumea în sensul celor dorite de tine.

Personal, m-ar fi ajutat ceva aptitudini de receptor, numai că am făcut apel degeaba la ele. Am coborât şi m-am gândit amuzat la „Biblioteca umbrelor”, pe care am terminat-o acum câteva zile. A fost o lectură plăcută, uşoară, fără cine ştie ce solicitări intelectuale, cu ritm asemănător unui Dan Brown sau Carlos Ruiz Zafón. Şi mi-am amintit de Jon Campelli, avocatul de-o vârstă cu mine, care se luptase cu societatea secretă aflată în spatele morţii părinţilor săi. Cartea se termină bine, după o naraţiune bine închegată, dar fără cine ştie ce intrigi colaterale sau răsturnări de situaţii şi se bazează pe multe clişee (bărbatul şi femeia care fac o investigaţie şi spre sfârşitul romanului devin un cuplu, asiaticul care se pricepe la ce altceva decât la calculatoare etc.) care se pare că încă mai atrag cititori din moment ce romanul lui Birkegaard are deja 17 ediţii în alte limbi decât daneza.

Cum spuneam, clişeizarea şi intriga previzibilă sunt bulinele negre ale cărţii. Bulina albă este ideea inedită pe care a avut-o acest danez. Să crezi că poţi intra în mintea celui care citeşte sau că poţi manipula prin lectură sunt lucruri la care cred că s-au gândit mulţi, dar nimeni nu a scris până acum despre aşa ceva în maniera lui Biekegaard, pe care mi l-a făcut simpatic şi faptul că romanul lui favorit este „Povestea fără sfârşit” (Michael Ende).

Mikkel Birkegaard, „Biblioteca umbrelor”, Editura Polirom, 2011

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii