Matei Brunul

  •  
  •  
  •  
  •  

Lucian Dan Teodorovici se înscrie pe lista scriitorilor români contemporani de care m-am ataşat fără să-mi dau seama. De câţiva ani, citesc literatura noastră mai mult din curiozitate şi am multe cărţi ale unor scriitori de care ulterior nu am mai auzit. Şi că tot am ajuns aici, privesc pe raftul de deasupra şi întreb: ştie cineva ce mai face Călin Ciobotari? După „Şşşt! Generalul visează…” n-am mai găsit nimic de el, deşi aş fi vrut foarte mult să-l mai citesc. În fine, am dat doar un exemplu pentru a reveni la Lucian, faţă de care am o simpatie întreţinută parţial de blogul lui, dar şi de faptul că ştie să vină periodic cu un roman sau o colecţie de proză scurtă. Aş vrea ca tot mai mulţi să-i citească pe ai noştri. E un soi de patriotism literar în dorinţa asta a mea, dar cum să nu simt astfel când văd cât de bine scriu unii de la noi faţă de ce vine de afară?

„Matei Brunul” este unul dintre cele mai bune romane româneşti din ultimii 20 de ani. Sigur va fi în topul anului 2011. E despre un actor de la un teatru de păpuşi care îşi pierde complet memoria pe un segment de timp de 20 de ani. Cum prezentul narativ e prin anii 50-60, în care comunismul îşi cultiva „superbităţile” pe la Uranus, Jilava sau la Canal, Matei trăieşte drama de a fi supus experimentului formării „omului nou”. Securistul Bojin încearcă să-l orienteze spre doctrina partidului, dar apare Eliza, pe post de contrapondere. Aşa cum frumos explică Lucian faptul că existau două tipuri de moarte (cea altruistă, spre folosul poporului, cea a porcilor; alta egoistă, spre odihna proprie, a câinilor puşcăriaşi) şi două tipuri de adevăr (un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit, oficial), la fel cred că era nevoie de doi poli în viaţa lui Matei Brunul.

„Eliza? Tovarăşul Bojin? Se simţea, ăsta era argumentul ultim, pe care şi-l oferea în fiecare clipă de singurătate cruntă şi de năvală a gândurilor, se simţea totuşi mai apropiat de ea.”

„Într-o zi, se lăsa înflăcărat de planurile Elizei, îşi îndrepta toată ura către minciunile de care fusese înconjurat în ultimii doi ani, îl învinovăţea pe tovarăşul Bojin, învinovăţea partidul, învinovăţea ţara căreia, în asemenea momente, simţea că nu-i mai datorează absolut nimic. Într-altă zi, uneori în aceeaşi, la câteva ore diferenţă, n-o mai iubea niciun strop pe Eliza, ura se-ntorcea dinspre Bojin şi partid către ea, cea care-l ademenise cu planurile acelea nesăbuite, prosteşti…”

La prima lectură, am urmărit în primul rând oscilarea lui Matei între cele două persoane importante din viaţa lui. Bojin, deşi securist, are şi părţi „umane”, care-l apropie de cititor. Eliza, chiar dacă-i vrea binele lui Matei, îşi doreşte foarte mult să plece din ţară şi, nu ştiu dacă am prins eu bine, dar cred că dorinţa de a pleca e mai degrabă egoistă. Chiar dacă face toate eforturile de a-l lua şi pe Matei cu ea. Chiar dacă fac planurile împreună. Cert este că am avut un feeling negativ în ce-o priveşte pe Eliza, aşa cum am zâmbit uneori alături de Bojin.

Am zâmbit, am fost serios, m-am întristat. Am trăit alături de Matei chinurile închisorii.

„Închisoarea n-avea drept zid gardul dublu de sârmă ghimpată, înalt de trei-patru metri, exista un altul, zidul invizibil, dar atât de concret totuşi, construit din urletele gardienilor, din somaţiile soldaţilor cu mitraliere cocoţaţi în miradoare.”

Am fost dezamăgit de unele fraze lungi şi încâlcite, care cred că ar mai fi trebuit lucrate:

„Însă încercările de a-şi convinge soţia să-şi părăsească familia pentru a se întoarce în România, acolo unde, odată cu plecarea lor din 37, lăsaseră în urmă doar câţiva prieteni, câteva rude foarte îndepărtate şi nici măcar o locuinţă şi unde, conform socrilor săi, americanii urmau să intre curând, la fel ca-n Italia, ştergând de pe faţa pământului armata nemţească, au eşuat, în ciuda insistenţelor.”

Am întâlnit şi paragrafe foarte bune, care m-au făcut să intru şi mai bine în carte:

„Emoţia care-l copleşi îi refuză orice altă senzaţie în afara ruşinii. O ruşine ce porni din adâncul sufletului şi-i năvăli, prin piept, spre afară, ridicându-se ca un balon spre lustră, explodând şi coborând ca o pulbere roşie pe masă, pe fotoliu, pe pat, pe covor, pe cana ce-i scăpase parcă brusc Elizei din mâini, pe pata de ceai ce se-ntindea prin desenul covorului, pe picioarele femeii, pe mâinile ei, pe chipul ei, pe buze, pe ochii măriţi, pe pletele şatene, aşternându-se apoi pe pieptul lui, pătrunzându-i prin haine, prin piele, invadând adâncul din care izvorâse.”

Am terminat cartea cu regretul că acţiunea nu merge mai departe, mai ales că finalul mi s-a părut trist. Să mai spun şi că documentarea lui Lucian pentru cartea asta a fost extraordinară (a verificat până şi mersul trenurilor din urmă cu 60 şi ceva de ani), că a ştiut să-şi promoveze rezultatul muncii inclusiv pe facebook şi că sper să aud numai de bine despre romanul ăsta bun, care cred că va rămâne un reper pentru proza noastră de după anul 2000.

Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”, Polirom, 2011

Citeşte şi:

0 comentarii la „Matei Brunul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *