Personaj principal: frica

  •  
  •  
  •  
  •  

O carte apărută anul trecut, asupra căreia s-a tot comentat, de cele mai multe ori la superlativ. O surpriză plăcută pentru literatura nostră, o carte pe care, aşa cum spunea cineva într-un comentariu de pe bookblog, n-o poţi înţelege decât emoţional.

Liviu, intelectual ratat profesional şi familial, răspunde apelului mamei sale, octogenară confruntată cu ultima boală. Hareta, mama lui (personaj pe care n-ai cum să-l uiţi, pentru că, până la urmă, e vorba de o femeie din viaţa ta), este dusă la spital şi readusă acasă, pentru a aştepta moartea resimţită în fiecare pagină.

Fără intenţia de a-l contrazice pe Bogdan Alexandru Stănescu, care a fost de părere că personajul principal al cărţii este suferinţa, aş spune, poate în completare, că trebuie coborât mai adânc de atât, aşa cum însuşi autorul procedează în nenumărate situaţii scotocind durerea până în gradele cele mai greu de suportat. După mine, suferinţa este provocată de frică şi am găsit nenumărate pasaje care-mi susţin punctul de vedere.

 „E de-acolo. Mă alcătuieşte. Numai că frica s-a lăţit în ţesuturi.”

„Mi-a mărturisit că dacă sunt acolo, se simte mult mai bine, iar când plec, o apucă frica”

„…frica, amorţită până acum, resorbită, se pregăteşte să învie în ţesuturi, va fi început deja să modifice chimia trupului”

„Aici, ghemuit pe patul ăsta ca pe o movilă de gunoi. Şi doar pentru că trebuie să mă opun cumva panicii. Fricii.”

„Când mă reîntorc, singur, spre mine, redescopăr frica. Mă infestează. O frică neprecizată. Ca şi cum ai simţi că te pândeşte o fiară. Nu se ştie ce fiară. Ar putea fi umbra uriaşă a unui şoricel. Dar şi Molohul.”

Văd în rădăcina din titlu frica. Frica de a nu se trezi cu mama moartă („Dacă mă pomenesc la un moment dat singur cu cadavrul ei?”, „Dar dacă o găsesc întinsă ţeapănă pe pat?”), frica de propria inutilitate socială, care dă în grija martirică pentru mamă, frica de singurătate (părăsit de soţia sa Ioana, căreia îi spune Zelda, Liviu ar da timpul înapoi) sau frica de viitor.

Cel mai frumos compliment la adresa cărţii lui Ovidiu Nimigean îmi pare cel al lui Radu Aldulescu: „Aş fi murit sau aş fi înnebunit de fericire dacă aş fi scris acest roman”. Ca scriitor, nu cred că-ţi poţi dori o cronică mai bună. I-aş transmite lui Ovidiu Nimigean, în caz că vede vreodată rândurile astea, că la finalul romanului său am trăit atât de puternic durerea morţii iminente a Haretei încât m-am întrebat dacă nu cumva pot să-i aprind o lumânare. Atât de real mi s-a părut personajul Hareta… A, şi i-aş mai spune domnului Nimigean că mi s-a părut simpatic modul cum l-a „pişcat” pe Cărtărescu printr-un vis de-al Haretei:

„La mine era bătrân, stătea singur pe o scenă, nu era nimeni nici cu el, nici în sală, şi dădea din mâini uite-aşa. Nu-mi dau seama dacă avea beţe în mâini.” „Dirija?” „Nu, dădea din mâini uite-aşa!” – mama încearcă să-şi rotească braţele. „Altceva?” „Atât.”

Ovidiu Nimigean, „Rădăcina de bucsau”, Polirom, 2010

Citeşte şi:

0 comentarii la „Personaj principal: frica”

    1. @Teodora
      Am citit prezentarea ta. Are dreptate autorul sa te aprecieze. Si eu as fi facut-o, daca eram in locul lui. Altfel, ma bucur ca ti-a placut “Radacina…”. Si chiar daca n-am spus-o in randurile mele, sa stii ca pe mine titlul romanului m-a trimis la dex. Alegerea inca mi se pare ciudata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *