Cum am văzut FILB IV

Festivalul Internaţional de Literatură este un eveniment al cărui martor privilegiat sunt de patru ani. Nu vine toamna şi abia aştept să-ngheţe bordurile seara. Atunci ştiu că iau metroul, RATB-ul şi ce se mai găseşte ca să ajung la timp în sala aia mică şi afumată de la Clubul Ţăranului Român. Cele trei zile ale fiecărei ediţii sunt, pentru mine, mai intense decât orice târg de carte. Revin acasă entuziast cu privire la citit şi scris, şi am capul doldora de idei, care altfel n-ar fi deschis ochii.

Anul ăsta am fost impresionat de prezenţa lui Mircea Cărtărescu. Chiar nu mă aşteptam să-l văd la festival. Am notat câteva din afirmaţiile lui, în care nu ştiu cât de mult să cred: îmi place ideea lucrurilor mici şi nefinanţate; întrebat ce-l ambiţionează să continue cu scrisul: pur şi simplu îmi fac datoria (în sensul de meserie); cât de turist e un scriitor celebru? – de la un punct încolo, totul devine o corvoadă. Din presupusul dialog cu britanicul Paul Bailey (care, de fapt, a fost o predare de cuvânt, nicidecum o întreţesere de întrebări şi răspunsuri între cei doi), am rămas cu stilul fermecător de a povesti al lui Bailey, amintirile sale despre familia Bibescu, dar şi despre Cioran (cum l-a făcut un fotograf să râdă, iar Cioran l-a atenţionat ca fotografia respectivă să nu fie niciodată dată în presă pentru că i-ar cam strica imaginea). Cioran mă face să râd, a mai zis Bailey. Pesimismul său este atât de rafinat!

Din prima seară, am mai reţinut aglomeraţia (cred că în niciuna din ediţiile anterioare n-am mai văzut atâta lume la FILB) şi faptul că i s-a ridicat maşina cuiva chiar din faţa Clubului (era parţial parcată pe o trecere de pietoni, aproape de curbă).

Din a doua seară mi-a rămas în minte debitul verbal al croatului Roman Simic, care a încercat să ne convingă să citim proză scurtă (chiar dacă furăm sau fotografiem colecţiile de short stories). Irlandezul Declan Meade i-a făcut cu greu faţă, dar a reuşit să prezinte foarte bine publicaţia pe care o editează, The Stinging Fly. Hey, croatian guy, shut the fuck up!, i-a aruncat colegului de masă la un moment dat. Tipul i-a dat mai departe cu părerile lui, unele pline de vervă şi sens, altele difuzate parcă doar din plăcerea de a-şi face emiţătorul mulţumit. În fine, până la urmă a fost o seară ok, mai ales că a fost poftit să vorbească şi Jean Mattern, care era invitat abia în ultima seară de festival, dar a trebuit să-şi exprime părerea cu privire la marketingul care poate fi angrenat în jurul prozei scurte. Vă vine să credeţi sau nu, noi, la Gallimard, nici măcar nu ştim ce e ăla marketing, a surprins Mattern, care a revenit la ideea asta şi în seara următoare, când a spus că se simte ca într-un fel de bulă protectoare ştiind că editura sa se bazează pe un back-list de 100 de ani. De aceea, Gallimard nu-şi face probleme de supravieţuire şi-şi permite din când în când mize, fără ca riscul să fie foarte mare.

Ultima seară a avut cei mai mulţi invitaţi. Pe lângă Mattern, au luat cuvântul bulgarul Georgi Gospodinov, Adina Rosetti şi Mihail Vakulovski. Fiecare, plecând de la propriile romane, a încercat să vorbească despre ce înseamnă ţara adoptivă pentru un scriitor. Trecând peste lecturi, dintre care cea mai pitorească a fost, fără îndoială, cea a lui Vakulovski (despre bude şi alte noţiuni urât mirositoare), am rămas cu ce a spus spre final bulgarul Gospodinov, al cărui volum, Un roman natural, este tradus la noi abia la 11 ani de la apariţie (ai noştri sunt mai cunoscuţi la sud de Dunăre decât bulgarii la nord). Orice nouă traducere este ca o nuntă cu proaspătul cititor, a spus Gospodinov. Interesantă şi lectura Adinei Rosetti (din Deadline), dar parcă nu mi-a plăcut la fel de mult ca fragmentul pe care, în seara precedentă, îl citise Lavinia Branişte (din Cinci minute pe zi). Cartea Laviniei (de la Casa de Pariuri Literare) va intra în curând pe lista mea de lecturi. Cred că merită.

Cam aşa. Asta a fost anul ăsta. Să mai spun că dimineaţă, pe la 7, am ieşit să cumpăr o banană de la Profi. Lângă magazin era un homeless mort. Poliţişti interogând un gardian. Frig de crăpau farurile. Dar asta nu mai e despre festival – poate doar în măsura în care devine subiectul unei proze scurte. Dacă-l întâlniţi pe croatul Simic, daţi-i o tastatură, un pix, ceva, numai să tacă odată din gură. Hey, croatian guy, shut the fuck up!

Altfel, dacă organizatorii o să vadă vreodată rândurile astea, vreau să le transmit mulţumiri pentru festival. Abia aştept ediţia de anul viitor.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Cum am văzut FILB IV”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *