Roman de excepţie, scris în 26 de zile

  •  
  •  
  •  
  •  

Am ales să citesc Jucătorul, roman scurt precum un puiet faţă de stejarii cu care eram obişnuit din literatura rusă, dintr-un motiv cât se poate de simplu: preţul. În format de e-book, m-a costat 7 lei, şi trebuie să recunoaşteţi că nu e o sumă deloc mare pentru un Dostoievski.

Criticul Paul Cernat îmi spusese că, dacă ar avea posibilitatea de a trăi 24 de ore în pielea unui scriitor, ar prefera ca acela să fie Dostoievski, care a mers foarte departe cu înţelegerea tenebrelor umane. Ei bine, nu cred că Dostoievski s-a gândit la faptul că, peste ani, cărţile sale vor putea fi citite şi pe altceva decât pe hârtie, dar i-ar fi plăcut cu siguranţă să constate că plăcerea lecturii operelor sale se păstrează, dacă nu se potenţează, indiferent de suport. Apoi, trăind astăzi, într-o vreme în care gadgeturile apar precum ciupercile după ploaie, devine cât se poate de îndreptăţită întrebarea pe care i-am adresat-o aceluiaşi critic: Cât ar fi scris Dostoievski, dacă ar fi avut calculator? Poate că nu ar fi tipărit la fel de mult, dar sunt convins că ar fi fost tot Dostoievski şi intensitatea literaturii sale ar fi fost aceeaşi. Aşa a răspuns Paul Cernat.

Citind Jucătorul şi aflând că a fost scris în numai 26 de zile, ca o pauză la Crimă şi pedeapsă, am rămas (ca întotdeauna) uimit în faţa geniului. O carte comparabilă, ca ritm, cu romanele poliţiste nordice (ca să mă agăţ de o raportare actuală), care nu m-a plictisit nicio clipă. Dimpotrivă, l-am urmat foarte curios pe Aleksei Ivanovici, personajul mânat de însetarea teribilă de a risca la ruletă. Am văzut cum este construit mecanismul patimii pentru jocul de noroc, cum intri din curiozitate şi treptat visezi la mai mult. O mână invizibilă îţi aduce şansa în faţa ochilor, te încântă, dar te şi face să rişti mai mult, tot mai mult, până când, implacabil, pierzi şi praful din buzunare.

Aleksei Ivanovici este în slujba unui general rus într-o staţiune din Prusia, se îndrăgosteşte de fiica vitregă a acestuia şi devine, în ciuda rangului inferior, una dintre puţinele persoane de încredere ale unei bătrâne, de la care toţi aşteaptă moartea şi moştenirea. Numai că bătrâna (personaj excepţional conturat) este prinsă de aceeaşi patimă a ruletei şi trăieşte acelaşi flux-reflux al câştigului. Prezenţa sa pasageră în staţiune este marcată de patima pentru ruletă, fapt care dă naştere la tot felul de reacţii din partea celor care o aşteaptă, mai degrabă, să-şi scrie testametul, decât să stea de vorbă cu roşul, parele şi imparele.

Dincolo de studiul aplicat pasiunii pentru joc, Dostoievski dezvoltă în multe pasaje substratul social şi relaţiile dintre ruşi, englezi şi francezi. Apoi, finalul trece dincolo de suspans şi, strângând totul între paranteze, ridică problema moralităţii. O mie de lire sau zece ludovici sunt absolut acelaşi lucru pentru dumneata în momentul de faţă, îi spune misteriosul mister Astley unui Aleksei Ivanovici aproape ruinat. Mâine, mâine totul se va termina!, conchide jucătorul, aşteptând parcă sentinţa unui crupier: Rien ne va plus!

F.M. Dostoievski, Jucătorul (din însemnările unui tânăr), Editura Polirom, 2011

Citeşte şi:

0 comentarii la „Roman de excepţie, scris în 26 de zile”

    1. @dragos c
      Te-as intreba de ce crezi ca e cel mai nedostoievskian roman… Spre rusinea mea, n-am foarte multe lecturi din D., dar sper sa pot recupera in viitorul apropiat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *