Îngerul încălecat

România sfârşitului anilor ’70. Bucureşti, respectiv un sat din nordul Munteniei. Personaje de la periferia societăţii: curve, puşcăriaşi, beţivi. Mediul în care proza lui Radu Aldulescu se simte cel mai bine.

Îngerul e Robert Stan, zis Diavolul, un tânăr trecut prin viaţă şi uns cu toate alifiile, unul care a făcut toate relele din lume şi încă ceva pe deasupra. Toate mamele ar fi sărit la el să-l sugrume cu basmalele. A ucis, a înşelat, a ispitit, toate păcatele sunt încrustate adânc în carnea lui. Alături de Doiniţa, merge în Frăsineni, un sat de rudari (meşteri lingurari sau ţigani care confecţionează din lemn albii, fuse, linguri…), unde îi cunoaşte familia. Se iubeşte cu Doiniţa şi cu sora ei (ce dulce sună faţă de perversităţile cu care se îmbuibă cei trei!), îi mănâncă păsările lui Trencu şi-l fură pe Berilă ca un Moş Crăciun venit pe luat şi nu pe dat. Te miri că are de unde să fure, mai ales că în Frăsineni sărăcia atârnă pe oameni.

Satul e un mormânt fumegând, surpându-se continuu sub ploaia măruntă, leşioasă, prin care răzbat de dincolo de lume lătrături şi cucuriguri înfundate bântuind prin atmosfera imemorială a dimineţii cotropite de ceţuri. Pe aici au trecut cândva oameni. Stăruie vag în aer aburul veseliei şi tristeţii omeneşti, ca nişte urme dintr-o beţie perpetuă, ce nu se mai termină tot hrănindu-se din ea însăşi.

În Frăsineni, din răzbelu’ cu vitele, cazanele şi pământurile, omul încearcă să iasă mereu viu deasupra. El este mai sărac decât sărăcia. Numai că Robert Diavolul, cel care ştie ce făină se macină la moara Bucureştiului, îşi redescoperă înclinaţiile, după o scurtă pauză în care se înfruptă din trupurile surorilor, pline de poftă sălbatică, şi fură de unde nici nu-ţi imaginezi că se poate fura.

Romanul este ciclic, cu intrarea-ieşirea din Frăsineni, şi are de toate: şi crimă, şi dragoste, şi prostie, sărăcie, depravare sau umor. M-aş distra comparând romanul cu o şaorma: gust bun pe fondul unui amestec de elemente nocive. Îmi place Aldulescu, dar nu prea mănânc şaorma (uneori, e mai scumpă decât un roman bun).

Îl recomand pe Aldulescu, pentru că, din ce cunosc eu contemporan, el figurează cu aldine pe lista scurtă a Scriitorilor. Părerea mea. Şi mă mir cum de, până să scriu eu despre ultima lui carte (o variantă updatată a ediţiei publicate în 1997 1994, la Editura Phoenix), nimeni nu a adus-o în discuţie.

Radu Aldulescu, Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească, 2011

Interviul meu cu Radu Aldulescu, realizat în august 2010 – aici.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *