Romanul-autopsie – despre „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu

Romanul-autopsie – despre „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu

Când şi-a ridicat premiul pentru Cartea Anului 2011, acordat de România literară, Marta Petreu a mărturisit că a scris-o repede, în vreo 42 de zile. „Am scris-o pentru că am vrut ca oamenii despre care vorbesc în carte să primească din partea mea cantitatea de nemurire pe care pot eu să le-o dau plasându-i pe cerul literaturii române.”

După ce în 2011 am citit „Matei Brunul”, „Viaţa lui Kostas Venetis” sau „Îngerul încălecat” şi după ce am remarcat că, din postura de şef la Uniunea Scriitorilor, Nicolae Manolescu este voluntar sau involuntar obiectul unui cult al personalităţii, nu aveam încredere în desemnarea cărţii Martei Petreu drept cea mai bună a anului trecut. Am crezut într-o alegere subiectivă, în rezultatul unei înţelegeri de culise. Drept urmare, am vrut să mă conving, în intimitatea mea, cel puţin la fel de subiectivă ca şi a unui juriu de literaţi, dacă-mi place sau nu romanul ăsta.

Pe scurt: îmi place şi cred că merită titlul de cartea anului 2011. Cititorul din mine ar vrea să nu-i nedreptăţesc pe L.D. Teodorovici, O. Soviany sau R. Aldulescu, dar trebuie să recunosc faptul că am trăit la lectura prozei doamnei Petreu senzaţii care nu m-au încercat anterior, în cazul romanelor menţionate.

Constat lucrul ăsta cu mare plăcere, mai ales că am pornit la drum cu prejudecăţi. Marta Petreu m-a câştigat uşor, m-a făcut din primele pagini să uit de prejudecăţi şi s-a instalat bine de tot în mintea mea cu nişte personaje pe care nu cred că le voi uita vreodată.

O carte tristă, care fotografiază din inima Tabitei un sat ardelean aspru pe nume Cutca. „Nu există peisaj mai trist decât Câmpia Transilvaniei, din toamnă până-n primăvară”, se spune la început, după care „şi nu există peisaj mai mohorât decât al Cutcii, din octombrie până-n aprilie”. În Cutca, sat locuit în majoritate de străjeri ai lui Iehova, duşmăniile se poartă o viaţă. Mama Tabitei (Maria sau Mica) moare aproape în acelaşi timp cu rivala sa, cea care se măritase cu iubitul său din tinereţe. De fapt, toţi mor după o lege bine scrisă undeva sau parcă după un plan inaccesibil. Mâinile mamei moarte au „pielea brăzdată de crăpături fine şi negre ca literele de pe foiţa de Biblie”, contextul este sumbru, morbid, de cele mai multe ori. Nu e loc pentru zâmbet nici măcar în spaţiul dintre caractere, nici măcar în virgule. Totul e moarte, tăcere, orgoliu, mândrie şi luptă până-n mormânt.

Mi-a plăcut mult expresia asta: „Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană”. Un fel de decojire a cepei de la Gunter Grass. E o dezvelire, o autodescoperire, o eliberare a secretelor sau o alinare. „Dedesubt”, însă, „carnea e fragedă, roşie ca pieliţa buzelor. Alteori, afli carnea fermentând în puroiul galben, gras, hrănitor de bacterii.” Poate că aşa sunt amintirile, ca puroiul galben. În Cutca, „moartea ca moarte este pentru fiecare o învăţătură târzie”, iar ţăranii poartă cu ei durerea ca pe o sapă cu care e firesc să ieşi dimineaţa pe poartă.

Mica s-a măritat „ţărăneşte” cu Ticu, adică la îndemnul familiei. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie devin martorii impliciţi ai unui război de gherilă sentimentală, iar copilăria lor este „de lagăr”. Astfel, amintirile Tabitei formează, aşa cum spunea Dan C. Mihăilescu, „autopsia vieţii părinţilor”. Cartea e ca o vizită la morgă. Ce poate fi plăcut în asta? Totul… Structura de roman ţărănesc autoconfesional, lexicul plin de regionalisme (copil buiac; nu-i bugăt; hàmnişe; cohia mică; mere oarzăne; laibăr; ticlazău; şodou; conopei; haioş; bosconit), realismul magic à la Marquez şi, nu în ultimul rând, personajele colorate, şi cu bune, şi cu rele, legate de-o nostalgie dureroasă, dar fermecătoare.

Marta Petreu, „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, Editura Polirom, 2011

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *