Un marş forţat prin întuneric

  •  
  •  
  •  
  •  

Generalul primeşte misiunea de a recupera din Albania osemintele ostaşilor italieni căzuţi pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deşi la început este mândru de această desemnare, nu trece mult până când poveştile familiilor ostaşilor ajung să-l copleşească. Cu toţii îşi vor copiii, soţii sau taţii înapoi, în pământul lor. Aterizat în Albania, generalul resimte asprimea unui mediu neprimitor pentru invadator: plouă permanent, iar atitudinea politicoasă a localnicilor ascunde, sub un strat subţire de aparenţe, traume nevindecate. La rândul lor, albanezii au copii, soţi sau taţi în pământ. Rude ucise de acei italieni pe care generalul a venit să-i ia acasă.

Conflictul din romanul ăsta e ca jăraticul: nu-i nici flacără, deşi stă să se aprindă, dar nici scrum. Tensiunea e în mintea generalului care-şi adună soldaţii pentru armata sa moartă. Oricine s-ar întreba, dac-ar fi în locul lui, ce părere ar avea acei soldaţi. Poate ei vor să rămână în pământul acela, poate vor să rămână împreună, lângă prietenii lor, colegii de pluton sau de companie. Generalul îşi pune această problemă. Nu e uşor să mergi luni întregi printr-o ţară bântuită de ploaie ca să cauţi nişte morţi, să-ţi faci cafeaua la reşou şi să aştepţi să mai apară câte un craniu din câte-o groapă plină de apă pe jumătate, un craniu cu vreo doi dinţi lipsă, dar lipit de un schelet de un metru optzeci şi doi…

În ceea ce ajunge să fie „un marş forţat prin întuneric şi moarte”, generalul, pe care-l însoţeşte un preot, descoperă frica. Şi e interesant să vezi cum omul ăsta trăieşte războiul, chiar dacă el, la propriu, nu există. Îşi conduce oastea lui de calciu către ţară, de unde, morţii se vor împrăştia către familiile lor, la 20 de ani de la plecarea pe front. Iar războiul generalului e la fel de traumatizant ca unul real.

„Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor, zise generalul. Poţi să sapi şi să te strecori cu uşurinţă sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată.” El participă neinvitat la o nuntă albaneză, în timpul căreia o bătrână îi aruncă la picioare sacul cu oasele colonelului Z., comandantul trupelor invadatoare. Blestemat de bătrână, trăieşte cu o spaimă pe care nu o cunoscuse înainte de misiune.

 „În război e greu să desparţi tragicul de comic şi eroicul de banal”, zice preotul. Şi-acum parcă-l văd pe general, în mantaua sa îmbibată de ploaia albaneză, privind din spatele fumului de ţigară o groapă. Cum îl văd, cred că se gândeşte la deznodământul propriei lupte. Nu i-a găsit chiar pe toţi, dar a făcut tot posibilul să completeze listele şi să aibă o justificare pentru orice soldat dispărut pe frontul respectiv. Aşadar, a câştigat sau a pierdut propriul război? Cine ştie? Poate doar soldaţii aceia scoşi din gropi… Ca nişte copii care-au adormit pe canapea şi sunt mutaţi în pătuţul lor din dormitor. Iar generalul e tatăl care crede, cel puţin la început, pe bună dreptate, că face o treabă bună.

Ismail Kadare, „Generalul armatei moarte”, Editura Polirom, 2011

Citeşte şi:

0 comentarii la „Un marş forţat prin întuneric”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *