Interviu cu criticul literar Dan C. Mihăilescu: “După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie”

  •  
  •  
  •  
  •  

Să rezişti pe piaţa media cu o emisiune despre literatură este un lucru mai puţin obişnuit astăzi. Ei bine, Dan C. Mihăilescu este „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Obiectiv cât îi permite… subiectivitatea, îşi compară consecvenţa în a scrie şi citi cu ritmul ţăranului, „care se trezeşte zilnic la trei sau patru dimineaţa ca să dea de mâncare şi de băut la animale”.

– Aţi recunoscut undeva că, pe la 17 ani, aţi fost la un pas de a da examen la Teologie. Până la urmă, aţi ajuns la Facultatea de limba şi literatura română. Cum v-aţi reorientat?

– Graţie rudelor şi prietenilor maică-mii. Ei m-au avertizat la timp că bietul foc mistico-acneic al adolescenţei mi se va stinge numaidecât sub răceala mercantilă a cerinţelor parohiale. Şi tot ei m-au îndepărtat de facultatea de filosofie, sub cuvânt că forfota mea interioară, hrănită de Ioan Alexandru cu Platon şi presocraticii, cu Heidegger, Plotin, romantismul de Jena, Pascal, Hölderlin, Kierkegaard şi tot ce ţinea de moralismul metafizic în linia Epictet-Marc Aureliu-Vico-Montaigne şi ceilalţi nu avea nimic de a face cu marxismul universitar din „constelaţia” Ion Ianoşi-Radu Florian-Gh.Vlăduţescu, ca să nu mai zic de alde Cazan, Boboc & Co.

– Cum v-ar fi stat ca preot?

– Imaginea preoţiei se lega indisolubil în mintea mea de altruismul misionarist dintotdeauna şi de pretutindeni. Era pur şi simplu dorinţa tinereţii de a sluji, de-a face bine, de a vindeca, de-a ajuta, de a te face luntre şi punte – cum frumos spune limba populară – pentru ca oamenii să-şi traverseze necazul pe spinarea ta. Tot pe atunci visam să ajung medic pediatru, ori să fiu duhovnic, receptacol pentru confesiunile celorlalţi, pentru frustrările, aşteptările, vinovăţiile lor, ca şi pentru dorinţa lor de răscumpărare.

– Cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că ştiu mai puţin. După cât de mult citiţi, sintagma asta trebuie că vă face să suferiţi…

– Bunicul meu pe linie maternă m-a învăţat să citesc pe la patru ani şi ceva, ca să-mi astup cu efectele lecturii toate bortele prin care-mi putea intra vântul în suflet. Cărţile mi-au cicatrizat rănile adolescenţei, complexele de inferioritate, frustrările, iubirile înşelate, prieteniile amăgitoare. Cărţile mi-au hrănit utopiile, mi-au ostoit eşecurile. Cea mai frumoasă amintire pe care o am este ediţia Shakespeare pe care mi-a dăruit-o maică-mea când am împlinit 12 ani. Sigur că, după 50 de ani de lectură, am înţeles demult că, din cât citeşti, dintr-atât înţelegi mai abitir că marile înţelesuri rămân ascunse dincolo de rafturi, în natură, printre stihiile lui Dumnezeu. Adică în afara bibliotecii. Erudiţia nu trebuie să slujească decât şlefuirii simţurilor, aşa cum cele văzute nu sunt decât travestiurile Nevăzutului.

– Nu vă întreb cât citiţi, ci cum reuşiţi să ţineţi ritmul. O emisiune cotidiană despre cărţi şi cronici cel puţin săptămânale în presă înseamnă o muncă titanică. Cum vă vitaminizaţi pasiunea?

Păi nu fac nimic altceva de pe la douăzeci de ani decât să citesc şi să scriu. Am debutat în presă la 11 ani, am scos prima carte în 1982, la 29 de ani, scriu nesmintit cronici şi recenzii, săptămânal sau lunar, tot din 1982, iar din ianuarie 2000 prezint o carte pe zi la Pro TV. Dacă mă gândesc la ritmul ţăranului, care se trezeşte zilnic la trei sau patru dimineaţa ca să dea de mâncare şi de băut la animale, după care, potrivit anotimpului, are de săpat, sădit, arat, semănat, udat, plivit, secerat, cosit, copilit, altoit ş.a.m.d. – nu mi se pare mare lucru. Pur şi simplu, intri în ritm. Continuând comparaţia, de bună seamă că, din cât faci mai multe, dintr-atâta-ţi vin ideile: să mai ridici un şopru, să mai înşiri un gard, să mai aduci niscai puieţi, să răsădeşti ceva…

– În legătură cu răsăditul… În tinereţe scriaţi poezie şi, deşi aţi renunţat între timp, aţi menţionat într-un interviu că, dacă ajungeţi la 60 de ani, o să vă publicaţi versurile, măcar ca să vă iritaţi neprietenii. Nu ar mai fi mult până atunci… V-aţi păstrat intenţia?

– Da. Cu voia lui Dumnezeu, în decembrie 2013 ar trebui să împlinesc 60 de ani. Nu ştiu dacă chiar atunci sau dacă nu ceva mai devreme, am de gând să fac o carte din cele două caiete de poezii prefaţate de Ioan Alexandru în 1976. Cred că ar fi o trufie pardonabilă, un alint acceptabil. Şi o dulce întoarcere a bătrâneţii către adolescenţă.

– Cum vă alegeţi cărţile pe care le prezentaţi?

– Cu vremea, am fost nevoit să accept şi eu că televiziunea nu are menirea să facă, întâi de toate, educaţie, ci să dea informaţie şi să ofere divertisment. Astfel încât, după câţiva ani în care m-am luptat să aduc pe ecran cinci cărţi stufoase pe săptămână – filosofie, istorie, religie, culegeri documentare, enciclopedii – am ajuns la doar trei chestii serioase, plus două romane. Primează, deci, informativul şi educativul, istoria, memorialistica şi eseistica, după care vin plăcerile nonficţionale, cărţile motivaţionale, volumele de corespondenţă, jurnale de călătorie etc.

– Marius Chivu spunea într-un articol din Dilema Veche că presa românească din ultimul secol se confruntă cu o situaţie fără precedent: criticii literari care scriu constant despre cărţi în publicaţii vizibile pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Cum s-a ajuns aici şi ce se poate face pentru a ieşi din această situaţie?

– Nicăieri în lume critica literară serioasă nu se face în ziare şi reviste de succes, ci în publicaţiile academice, universitare, elitiste. Presa culturală e una, exegeza adevărată este altceva. Avem peste tot de a face cu o ierarhie bine stabilită. Nu de alta, dar şi exegeza literară ţine strict de ideea de Autoritate. Când cele două planuri intră în simbioză, e perfect: verdictul dat de un specialist într-o revistă cu tradiţie beton, dar editată în doar câteva sute de exemplare, va fi preluat macroscopic şi cosmetizat în gazete însumând sute de mii de exemplare, ca să nu mai vorbesc de televiziune. Între hermeneutică şi gazetăria culturală nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată pace, consens şi îngăduinţă reciproc avantajoasă. Cel mult o ignorare (plus o invidie) reciprocă. Fapt este, însă, că, mai devreme sau mai târziu, până la urmă toate se aşează la locul lor. Forţa comentariului din gazetele de succes e precum focul din paie – spectaculos, dar se stinge iute – în vreme ce densitatea lecturii specializate mocneşte ca jarul şi se poate reaprinde oricând, la dimensiuni nebănuite.

– Contează şi bloggerii literari în acest univers?

– Ei, aici e cu totul altceva decât era vorba în întrebarea precedentă. Ceva mult mai periculos. Când vorbim de relaţia dintre blogguri şi revistele literare, adică dintre amatorism şi profesionalism, se strică de-a binelea ierarhia, se alterează autoritatea, se malformează verdictele. Într-o măsură covârşitoare, bloggurile sunt o vidanjă, o fosă septică în care se scurg veleitarismele, resentimentele, reaua voinţă, setea de răzbunare, pe scurt: ura netrebniciei, a servitorimii frustrate şi dezaxate, pe anvergura şi calmul autoritar al stăpânilor. Nu am dispreţ mai mare decât pentru laşitatea otrăvită şi spumegoasă a anonimatului care se erijează în entitate dătătoare de diagnostice şi făcătoare de (false) ierarhii. În rest, când este vorba de comentarii inter-amicale, de impresii despre spectacole, cărţi, expoziţii etc. – numai de bine. Dar când oameni cu semnătura deja validată în presa tipărită ajung să practice, la derută, sportul sadomasochist al pseudonimiei bloggeristice, asta mă scoate din sărite. E ceva precum nenorocitul obicei al golanilor de munte, care schimbă, strâmbă, inversează sau scot din pământ stâlpii indicatori de pe traseul montan. O glumă tâmpită, care se poate oricând transforma în moarte.

– Cum citiţi? Subliniaţi pe carte, faceţi semne, îndoiţi paginile sau lăsaţi volumul imaculat?

Ce e drept, citesc oribil, agresiv, fără milă. Paginile cărţilor pe care le adnotez arată ca spinarea bietei Moby Dick, harponată în fel şi chip de-a lungul anilor şi al vânătorilor. Hărtănesc, hărţuiesc, înnegresc cu creionul, într-o sarabandă de semne criptice strict personale: x-uri, linii, bucle, paranteze, puncte, acolade. După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie, sau ca o arătură bortilită de mai multe familii de cârtiţe. Aşa citea şi maică-mea: cred că dacă, iniţial, aş fi avut alt exemplu, m-aş fi comportat în consecinţă. Aşa, însă, cred că e mai cinstit să laşi îndelung muncit (şi fecundat) un trup iubit, decât să preferi imacularea frigidităţii nerodnice.   

 – Sunteţi „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Când aţi gândit proiectul, vă aşteptaţi ca emisiunea dumneavoastră să reziste atât de mult?

– O, nicidecum. Am declarat-o în multe interviuri din 2000 încoace, mai ales în 2003, când emisiunea a primit premiul CNA. După cum, la câteva luni după primele apariţii, îmi luasem deja adio (mental) de la micul ecran, şi acum, matematic, în fiecare ianuarie şi septembrie, când se refac grilele de programe, aştept să mi se scoată-n stradă bocceluţa. Am încetat demult să mă mai întreb de ce nu se întâmplă asta. Destul că totul merge bine şi că publicul, atâta cât îmi este mie dat să văd – mergând cu metroul şi intrând zilnic în magazine, librării şi tot soiul de instituţii – ne este prietenos, fidel şi… suav compătimitor.

– Recent, aţi recunoscut că topurile pe care le faceţi cărţilor nu pot fi decât subiective. Cât de obiectiv credeţi că este cronicarul Dan C. Mihăilescu?

– Cât îi permite… subiectivitatea! Sigur, după 35 de ani de meserie, te iluzionezi că stăpâneşti îndeajuns de bine instrumentarul, ca să fii ferit de ignoranţă, verdicte aberante, date umoral, ideologic sau partizan, şi nu raţional, judicios, estetic. Fapt este că, îmbătrânind, ţi se toceşte simţul estetic, îţi rugineşte mecanismul acceptării noului, tragi la confortul căldicel, refuzând provocările. Nu le poţi avea chiar pe toate. Nu poţi palpita în mod egal la eseistica generaţiei lui Mircea Eliade şi la poezia douămiistă, la Yourcenar şi Ioana Bradea. De-aia e bine să te limitezi, adică să comentezi simpatetic, potrivit afinităţilor (s)elective. Din pricina aceasta am renunţat de câţiva ani la cronica de întâmpinare exercitată constant, în favoarea eseurilor şi a eseurilor de istorie literară. Pur şi simplu mă simt infinit mai acasă în corespondenţa lui Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Odobescu sau Ion D. Sîrbu, decât în ficţiunea contemporană.

„Imaginea unui bătrân citind dintr-un tabloid îmi vorbeşte de-o vinovăţie colectivă. A părinţilor săi, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzaţi şi resemnaţi ca să mai sădească în fiecare elev pasiunea cunoaşterii şi ambiţia autodepăşirii. A mediului profesional specific comunismului, măcinat de nimicnicie, hoţie, lehamite, băşcălie şi descurcăreală, adică de tot ceea ce ţine departe cartea, cultura în general, de sufletul cinstit. Şi, în fine, a vieţii de azi, care-i favorizează pe cei fără Dumnezeu, fără minte şi fără suflet, pe cei dezrădăcinaţi, înstrăinaţi de tradiţie şi de valorile ancestrale.”

Dan C. Mihăilescu s-a născut în Bucureşti, în 1953. Absolvent al Facultăţii de limba şi literatura română (secţia română-franceză), a fost cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” (1980-2003), secretar de redacţie la „revista de istorie şi teorie literară” (1983-1986) şi editorul suplimentului „Litere, arte, idei” al ziarului „Cotidianul” (1991-1996, 2001-2004).

A debutat publicistic în 1974, în „România literară” şi este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. De altfel, în 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. A scris numeroase prefeţe/postfeţe, a publicat 15 cărţi şi are numeroase contribuţii la volume colective. A deţinut şi deţine rubrici săptămânale, a fost şi este cronicar în diverse cotidiene şi reviste. Din 2000, realizează emisiunea „Omul care aduce cartea”, la Pro TV.

Dan C. Mihăilescu şi-a povestit experienţa stagiului militar în volumul coordonat în 2008 de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, „Răcani, pifani şi veterani”. Şase luni de infanterie, la Bacău. „Mi-a rămas ca un mister pe viaţă identitatea celor care au decis ca la staţia de radio a unităţii de infanterie din Bacău să existe colecţia completă a albumelor, monografiilor şi eseurilor de estetică din Biblioteca de artă a Editurii Meridiane! A fost ceva fabulos, absolut delirant, ca, între marşurile de zeci de kilometri pe dealurile dinspre Răcăciuni (eu cărând şi AG-ul!), săpat adăpostul individual, înfiptul măştii de gaze pe figură, cusutul ciorapilor, frecatul marmitelor, aleilor, coridoarelor şi WC-urilor, plus udatul florilor pe ploaie torenţială (aşa cum mi-a comandat mie colonelul Cuculeţ!) – eu să pot citi şi conspecta Wörringer, Nietzsche, Unamuno, Papu, Starobinsky, Elie Faure, I.D.Ştefănescu, Alpatov, corespondenţa fraţilor Van Gogh, arta bizantină, gotică, rinascimentală şi câte altele!”

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 29 februarie 2012. Sursa foto.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Interviu cu criticul literar Dan C. Mihăilescu: “După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *