Adio, arme

Cu e-book reader-ul stând cuminte în bibliotecă, am dat peste volumul ăsta de Hemingway pe cutiile de carton ale unei doamne ce zilnic completează integrame aproape de Piaţa Moghioroş. Ernest Hemingway l-a scris pe la 30 de ani, după ce fusese pe frontul Primului Război Mondial înrolat ca voluntar la Crucea Roşie. Rănit de un obuz, scriitorul se proiectează măcar parţial în experienţa locotenentului Frederic Henry – tenente, cum îi spun italienii. „Adio, arme” a fost scris în perioada în care lui Hemingway i se năştea al doilea fiu, iar tatăl lui se sinucidea. Se pare că finalul romanului a fost refăcut de 17 ori.

Tenente se îndrăgosteşte de o infirmieră din Anglia, Catherine Barkley, şi de unde războiul i se părea un fel de joc fără miză, odată cu povestea de dragoste, viziunea i se răstoarnă cu 180 de grade. Locotenentul află că „războiul nu se câştigă prin nicio victorie”. Transformările induse de front oamenilor sunt profunde. Până şi femeile uşoare sunt de nerecunoscut: „astea nu mai sunt femei, sunt vechi camarazi de arme”, iar locotenentul se confruntă cu câteva episoade în urma cărora află adevărata faţă a războiului. De exemplu, cineva îl lămureşte că, în cazul retragerii de pe linia frontului, nu toţi răniţii sunt evacuaţi: „Vor fi transportaţi cât se va putea iar restul vor fi lăsaţi pe loc”. Lucrurile fiind lămurite şi punându-se numai problema următoarei victime („Cui îi vine acuma rândul, tenente, încotro s-o apucăm?”), Frederic Henry preferă alternativa fugii alături de Catherine. Copilul lor se naşte mort, iar Catherine moare, la rândul ei, în spital. Până la urmă, locotenentul a ales, dar s-a dovedit că alegerea nu l-a ferit de moartea aproape ubicuă.

Ediţia pe care am cumpărat-o eu cu numai 4 lei miroase aşa cum e-book reader-ul n-o să reuşească niciodată. E un bpt din 1969!… Iar stilul lui Hemingway, uneori plictisitor şi excesiv de romanticos, este pe alocuri savuros. Am decupat un fragment puţin cam lung, dar foarte plăcut şi simplu:

„După cină am să mă duc s-o văd pe Catherine Barkley. Aş fi vrut în clipa aceea să fie cu mine. Aş fi vrut să fi fost la Milano cu ea. Mi-ar fi plăcut să iau masa la „Cova” şi apoi să mă plimb pe Via Manzoni în seara caldă şi să trec strada şi să mă întorc de-a lungul canalului şi să mă duc la hotel cu Catherine Barkley. Poate că ar fi acceptat. Poate că şi-ar fi închipuit că sunt prietenul ei care fusese ucis şi am fi intrat pe intrarea principală şi portarul şi-ar fi scos şapca şi m-aş fi dus la birou şi-aş fi cerut cheia şi ea m-ar fi aşteptat lângă lift şi apoi am fi intrat în lift şi am fi urcat încet-încet, liftul ţăcănind la fiecare etaj şi liftierul ar fi deschis şi ar fi aşteptat şi ea ar fi ieşit din lift şi-am fi străbătut coridorul şi-aş fi băgat cheia în uşă şi-aş fi deschis şi-am fi intrat şi apoi aş fi ridicat receptorul şi le-aş fi cerut să trimită o sticlă de „Capri bianco” într-o frapieră de argint plină cu gheaţă şi s-ar fi auzit încă de pe coridor gheaţa ciocnindu-se de frapieră şi chelnerul ar fi bătut şi i-aş fi spus lasă, te rog, frapiera în faţa uşii. Pentru că n-am avut nimic pe noi din cauza căldurii şi fereastra ar fi fost deschisă şi rândunelele ar fi zburat deasupra acoperişurilor şi când s-ar fi întunecat ne-am fi dus la fereastră şi-am fi văzut liliecii zburătăcind pe deasupra caselor şi peste vârfurile copacilor şi-am fi băut „Capri bianco” şi uşa încuiată şi cald şi doar un cearşaf şi o noapte întreagă şi ne-am fi iubit toată noaptea în noaptea aceea caldă în Milano. Aşa ar fi trebuit să fie. O să mănânc repede şi-am să mă duc s-o văd pe Catherine Barkley.”

Ernest Hemingway, “Adio, arme”, Editura pentru literatură, 1969

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *